Eram la începutul facultății când l-am descoperit pe Vlad Drăgoi – i se lansa una dintre cărți, probabil Metode (2013), iar el citea la subsolul celor de la Librăria Șt. O. Iosif și-avea pe el un tricou cu Depeche Mode și atitudinea geniului care nu trebuie să mulțumească pe nimeni, care își ia bucuria din a fi împăcat cu sine, acceptându-l pe băiatul rău care credea atunci că este. În poezie, desigur. Și-atunci am avut eu pentru prima dată revelația asumării totale în literatură și m-am apucat și eu de scris cum îmi venea, nu cum trebuia. Cu Eschiva (2015, cu o pasăre pe copertă care anunță, dacă vrei să vezi asta, volumul de față) a rămas în aceeași notă: violență ultra, cinism, rebeliune față de cele mai inocente și banale stări, revoltă față de situațiile mici și agasante.
Abia cu sergio leone (2019) s-a îndepărtat de acest alter ego liric teribilist gata să sară la beregata oricui și să fie martor fără procese de conștiință la tot felul de nenorociri, în acest volum își cere iertare, timid, face un pas de apropiere sinceră spre ce a desconsiderat și o face, ca și-n volumele anterioare, cu aceeași deschidere și chiar naivitate, cu credința că orice vrei e bine, atâta timp cât știi sigur ce vrei. Iar în proza din Mica mea inimă de om singuratic (2019) continuă această schimbare de perspectivă și atitudine către ceva mai soft și cumpătat.
În Aer, păsări, bere, Vlad Drăgoi este poetul ajuns la forma cea mai eficient distilată: nu mai vrea să epateze deloc, ci pare că simte că datorează mai mult mediului înconjurător decât semenilor, luând în calcul mereu simplitatea naturii și mecanismele previzibile după care funcționează aceasta, spre deosebire de oameni. Vechea voce se mai simte doar pe alocuri, subtil, suficient încât să îți reamintești pe cine citești (cum e poemul de la pagina 46, pe care-mi permit să-l citez integral mai jos):
tot la bunică-mea
o pisică de-a ei a sărit
după o vrabie pe balcon
și și-a rupt coloana
mi-a părut rău de pisică
dar așa e mereu
sari
cazi
și mori
N-aș spune că poezia de față este ecologistă („la modă” acum în lume), în ciuda interesului preponderent evident, sau că Drăgoi s-a întors împotriva oamenilor (mai mult era întors când îi rănea în fiecare vers din primele volume de poezie), dar afirm cu convingere că interesele lui s-au modificat semnificativ și că asta vine cu o renunțare la cuvintele care nu sunt absolut necesare, la teribilism. Poate că evoluția poetică a lui Vlad Drăgoi poate fi rezumată astfel, ca o trecere de la atitudinea refractară la cea reflexivă, dar insist că această simplitate nu se traduce prin simplism, ci este identificarea esenței cu care funcționează un univers poetic cel puțin la fel de bogat ca-n volumele anterioare. Doar modul de-a transmite acea complexitate diferă, iar sarcina de-a înțelege toate nuanțele cade mai mult în grija cititorului. Autorul observă, notează și pleacă, nu-ți mai spune nici măcar ce trebuie să vezi. Cu-atât mai puțin ce să simți. Și-a scris poezia pentru sine, acum e treaba cititorului să o decodeze și să o rescrie după propriile puteri de înțelegere.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply