Știm cu toții că diagnosticarea corectă a endometriozei durează, în medie, zece ani. Ce nu știm, poate, este de câte drumuri, analize, medici și situații inconfortabile e nevoie pentru afecțiuni mai simple. Dacă ai uter, probabil ai întâmpinat în viața ta cadre medicale fie dezgustate de meseria pe care și-au ales-o ori de pacienți, fie prea pudice… sau poate prea puțin informate. Un video banal în care recomandam trei cărți pentru astfel de pacienți neînțeleși pentru că nu sunt ascultați de un sistem care discriminează a adunat rapid aproape 100.000 de vizualizări deoarece, cred eu, este nevoie ca de aer de informații mai multe, mai bune, mai complete.
Nu vreau să vă plictisesc cu diagnosticele mele, cu glumele idioate ale medicilor ginecologi care recomandă rugăciunea pentru a scăpa de infertilitate și anticoncepționalele pentru absolut orice ține de sfera reproducerii feminine, deși ele vin cu o grămadă de contraindicații și efecte secundare ce pot înrăutăți starea generală în loc să o amelioreze.
Pot să vă spun doar că, fără să fiu medic și oricât aș crede și aș susține medicina clasică, am început să militez pentru informare – știm să ne folosim filtrul bunului-simț și pe cel intelectual, sper – din surse variate, de încredere, confruntând informațiile atât cât ne permit inteligența, timpul, resursele, cunoștințele de orice fel.
Ce vreau să spun, în linii mari: dacă sună prea bine ca să fie adevărat, ai dreptate, nu e adevărat. Dacă vreun autoproclamat specialist online îți propune trei picături de ulei de nu știu care și cinci sărituri într-un picior într-o noapte cu lună plină, schema lui nu-i bună decât pentru a-și îngrășa conturile pe seama naivilor. Sigur, unora li se vor alinia planetele încât să pară că soluțiile-minune funcționează – și la unii chiar așa e -, însă recomand multă, multă precauție și răbdare.
După această nepermis de lungă introducere, vreau să vă vorbesc despre cum mi s-a schimbat viața după ce am citit Sindromul ovarelor polichistice, de doctorii Nadia Brito Pateguana și Jason Fung. Nu vă așteptați la un buton-minune care să reseteze totul – corpurile noastre sunt diferite, nevoile și diagnosticele noastre la fel, iar din experiența mea pot spune că am testat ani întregi diverse variante, incluzând diete și suplimente, medici care mai de care mai depășiți de realitățile domeniului din zilele noastre și sport care, credeți sau nu, a făcut mai rău în loc să facă mai bine – asta până am (re)găsit tipul de mișcare cu care corpul meu este prieten.
Cum nu-s nici medic, nici nu vreau să fac bani pe seama cuiva – și nu aș avea cum – pot doar să vă spun ce a funcționat la mine: să citesc Sindromul ovarelor polichistice și să aflu de acolo lucruri pe care nu le-am aflat de la… să tot fie vreo 10 medici ginecologi diferiți văzuți în ultimii peste 15 ani, aproape 10 endocrinologi în aproximativ aceeași perioadă.
Soluția mea „minune”, pe scurt:
- peste 15 ani de nervi și frustrare în lipsa unui diagnostic care să nu varieze de la un medic la altul într-un sistem medical care, fie el public sau privat, n-a făcut decât să pună bețe în posibila mea informare
- documentare pe cont propriu, incluzând aici tot mai multe cărți, cu perspective diverse, despre ce mă interesa sau bănuiam că mă privește – când nu ai un diagnostic, e greu și să decizi ce să citești, de unde să începi și cum să te raportezi la noile informații (documentarea asta a inclus și zeci de analize făcute „de capul meu”, încercând să găsesc legături pe care medicii le refuzau din start – m-am înșelat și eu, dar mă bucur că am făcut testele respective, dar s-au înșelat și ei și au recunoscut semi bucuroși când le-am dus analize care arătau altceva decât ce insistau ei)
- adunat curaj de a pleca atunci când un medic a dat dovadă de lipsă de chef și implicare, nepolitețe etc.
- o aplicație în care, pe baza a ceea ce am aflat despre mine odată obținut diagnosticul de sindromul ovarelor polichistice, am introdus niște limite nutriționale în care să-mi încadrez fiecare masă (odată pricepută cum trebuie relația dintre alimentație și SOP, altfel a decurs viața mea de zi cu zi)
- intermitent fasting (în perioadele în care pot, în limitele în care pot, că nu mai fac niciodată ceva pentru că „trebuie” dacă mie îmi dă corpul alte semnale – dacă ai impresia, în punctul ăsta, că mă ocup 6 ore pe zi cu îmbrățișatul copacilor… ok, poți să crezi ce vrei, n-am energie să mă cert sau contrazic)
- schimbări alimentare care au inclus eliminarea lucrurilor care nu-mi plăceau oricum, dar pe care le mâncam din obișnuință (din fericire, ador fasolea verde și broccoli, sunt topită după conopidă și cam toate verdețurile-n general, n-am o problemă cu combinația hipsterească de somon cu avocado), schimbări care nu mă fac deloc să simt că aș fi „la dietă” sau că „n-am voie” nu știu ce
- mișcare potrivită pentru mintea și corpul meu (m-am întors la yoga, de care mă țin mai serios ca niciodată, deși nu am depășit 6 ore pe lună, împărțite pe zile după energie și timp: 15, 20 sau 30 de minute)
- supliment pe bază de inositol, recomandat de ultimul medic la care am fost.
Știu acum că scopul final nu e doar pierderea greutății în exces – la culmea absolută, pe care am avut-o acum cinci săptămâni, aveam cu 50 de kilograme în plus față de cât ar trebui. Știu și înțeleg și ideea de body positivity – mie mi-a plăcut mereu de mine, din fericire, n-am vrut să slăbesc din alte considerente decât cele legate de aspecte practice: refuz să-mi fie greu să mă încalț, de exemplu. Așa că m-am bucurat să observ că, la o lună de când am suprapus toate măsurile de mai sus (pe unele le făceam deja de 2-3 luni, pe altele le-am adoptat și mai recent), am cu 7 kilograme mai puțin și am redus o parte dintre simptomele care mă deranjau cel mai mult, printre care somnolența, lipsa constantă a energiei, durerile din timpul menstruației.
Nu știu ce vă îndemn acum – dacă vă îndemn să faceți ceva. Mi-ar plăcea doar să ajungă informație și la alte persoane cu aparat reproducător feminin și cu probleme specifice, altă informație decât versul învățat pe de rost de orice medic și cântat la fiecare consultație (Anticoncepționalele rezolvă tot – și apropo, ele o fac, parțial sau total, dar ferească zeitățile să renunți la ele pe termen lung). Poate cel mai important detaliu cu care poți să rămâi după cartea asta e că SOP e o tulburare metabolică.
Știu sigur că din cartea asta poți afla ce este și ce nu este SOP, cine se îmbolnăvește și care e legătura cu obezitatea și cu lipsa ovulației, cum nu se tratează SOP (cu detalii despre medicamente și operații, precum și diete hipocalorice și exerciții fizice) și cum se tratează. Mai mult, mie mi s-a părut foarte utilă și necesară și partea care explică exact ce se întâmplă când ai acest diagnostic, cum arată ovarele normale vs. cele polichistice, ce sunt acele chisturi – ce ar trebui să fie și unde suferă schimbări anormale în ciclul lor de dezvoltare, ce rol are insulina în SOP, ce înseamnă concret anovulația.
Ce nu mi-a plăcut la Sindromul ovarelor polichistice? Deși lista cu alimente permise și nepermise e super importantă, n-aș pregăti rețetele sugerate nici să depindă universul de asta. Prefer să folosesc ingrediente permise în chestii pe care să le pregătesc eu după preferințele mele din simplul motiv că sugestiile autorilor mi se par vag comestibile.
Aș reveni, pe viitor, cu actualizări legate de starea mea, chiar aici sau într-un alt articol, cu speranța că ceva din ce spun poate declanșa în cititorul în nevoie impulsul de a căuta mai multe despre propriile stări și-a se opune cu ferocitate celor care încearcă să diminueze experiențele și să eticheteze stările feminine „proaste” cu analfabeta remarcă: „Așa e la ciclu!” sau „Suportă, așa-s femeile, ce să facem?” sau orice din categoria asta.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
0 Comments
1 Pingback