Dacă cu Vremuri interesante n-am avut o relație excelentă, Naoise Dolan m-a cucerit cu Fericitul cuplu – același stil repezit și grăbit, expeditiv, aproape tranșant, care în prima carte mi-a displăcut, aici mi s-a părut mult mai potrivit cu acțiunea și personajele, dar și cu tema aleasă: cea a iubirii și relaționării pe termen lung într-o relație modernă, deschisă, dar cu ocazionale mize tradiționaliste, așa cum e căsătoria în care și familiile celor implicați au un cuvânt de spus.
Sinopsis
Celine și Luke alcătuiesc un cuplu care, la prima vedere, e perfect. Cum ne-am aștepta, pe parcurs le descoperim lipsurile în materie de relaționare, comunicare, sinceritate. Le vedem fețele dincolo de zona pe care fiecare i-o permite celuilalt să o vadă, prin acțiuni ce ar trebui să rămână secrete și gânduri care nu părăsesc niciodată buzele celor în cauză.
În pragul căsătoriei celor doi, când Celine spune că ar trebui să-și invite și fosta iubită, pe Maria, pe cititor îl mai surprinde un paradox: tradiționalismului acestui pas pare să i se opună complementaritatea pe care Celine și Luke o găsesc în relațiile de prietenie cu cei din jur, asta deoarece aceste prietenii presupun și o libertate sexuală care, inevitabil și obligatoriu, interferează cu limite insuficient stabilite, cu praguri ce se pot trece doar cu eforturi, depersonalizare, minciună, făcând această relație modernă să semene terifiant de mult cu una clasică, mult prea familiară.
Ce e fericirea în cuplu? Ce este cuplul, de fapt?
Scenelor ideale de început li se opune treptat realitatea: secvențele din trecutul amoros al lui Celine, partea de viață petrecută cu Maria, rivalitatea dintre ele: „Dacă relația lor ar fi constat numai în sex, Celine s-ar fi căsătorit cu Maria. Restul era problema.” (pag. 23).
Mai mult, tehnica de a băga capul în nisip atunci când apar nemulțumiri e ceva recurent. În loc să își confrunte partenera sau, mai târziu, partenerul în legătură cu nedumeriri de bază sau privind aspecte cât se poate de grave, Celine preferă să nu scoată un cuvânt, dar să-și repete în minte: „Totul e în regulă. Totul e în regulă. Totul e în regulă, în regulă, în regulă.” (pag. 42)
În multe privințe, mi-a plăcut mai mult Phoebe, sora lui Celine, pentru că mi s-a părut o tânără mult mai relaxată, mai dornică să trăiască clipa, fără așteptări nerealiste, cu un bun simț al observației și față de sine, și față de ceilalți.
Phoebe urmărea conversația doar pe jumătate. Toți prietenii lui Celine erau așa: plini de țipete, râsete și gesturi ample când era vorba despre dispute teoretice, dar lipsiți de orice abilitate de a vorbi despre ceva care se află chiar în fața lor, de a vorbi unii despre alții, despre spațiul dintre corpurile lor, despre răsuflarea pe care o împărțeau. (pag. 98)
Dar cu-adevărat șocată am fost să îmi dau seama, la final, că personajul meu preferat, cel cu care am empatizat din cale-afară, a fost cel pe care inițial nu l-am suportat și pe care l-am acuzat de multe. Cam ca-n viață, a fost de ajutor să descopăr și alte perspective și unghiuri de observație înainte de a-mi contura o părere fermă, mai bine informată.
În loc de concluzie
Nu îmi vine în minte o carte mai potrivită pentru a ilustra și demonstra subiectivitatea perfecțiunii în cuplu și-a fericirii, ambele supuse unor reguli personale atât de elastice și variabile, încât nu poți afirma niciodată ceva definitiv, ci doar aplicabil în anumite contexte. În egală măsură, o discuție despre fericire în cuplu implică și reflecția asupra singurătății care „nu înseamnă să nu ai pe nimeni. Singurătatea este diferența dintre ceea ce speri și ceea ce ai” (pag. 135). Despre accepțiunile personale ale termenilor de reușită și succes, precum și ale ratării inevitabile.
Fericitul cuplu este, de asemenea, și o meditație asupra fericirii – nu doar în cuplu, căci știm deja că rădăcinile fericirii în doi se află în capacitatea de a fi mulțumit cu sine a individului, înainte de toate. Pentru iubitorii de muzică, e posibil ca acest roman să fie un răsfăț suplimentar: Celine și Maria sunt muziciene, iar referințele din această sferă predomină. În cele din urmă, cartea de față e și un excelent prilej de autoanaliză.
E zadarnic să pretinzi că nu te deranjează când oamenii nu fac lucruri. Dacă nu te-ar deranja, nu ai observa că nu le fac. (pag.56)
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply