La scurt timp după ce m-am apucat de citit Demon Copperhead, am avut certitudinea – păstrată și chiar consolidată până la final – că am descoperit o capodoperă. Mai mult, una necesară, pentru că mi s-a părut că este una dintre acele cărți care pot să schimbe perspectiva înverșunaților, așa cum a făcut O viață măruntă la vremea ei.
Spre deosebire de cartea scrisă de Hanya Yanagihara, care a deschis ochii lumii spre posibilitatea de a renunța la homofobie în fața unor povești care să umanizeze necunoscutul de care tindem să ne temem irațional, capodopera Barbarei Kingsolver are puterea, cred eu, de a da o față umană dependenței și disfuncționalității, de a le pune într-un context deopotrivă obiectiv și empatic, de a le scoate în evidență caracteristicile relevante atât pentru cineva „din interior”, cât și pentru un ochi distanțat, poate chiar critic.
