Tatăl meu care ești pe pământ

Tatăl meu care ești pe pământ a apărut în 2025 în colecția Pantazi a Editurii Litera și reprezintă debutul lui Andrei Gogu. Un debut senzațional și dens atât prin construcție, cât și prin tematica abordată, mai mult decât convingător, care își asumă un risc aruncându-se în a aborda teme dificile și actuale pentru societatea românească, dar o face cu succes și îmi dă speranța că și acest roman poate constitui un punct din care să începem, în societatea noastră, discuții despre situații privind drepturile femeilor și accesul lor la educație sexuală și la avort, istoria mai degrabă ascunsă și drepturile romilor, ale persoanelor ce fac parte din comunitatea LGBTQIA+. În plus, alte direcții de interpretare, ce pot fi analizate fie împreună, ele fiind interconectate, fie separat, sunt dependența, mai precis alcoolismul, deși avem câteva situații și cu alte substanțe, și traumele transgeneraționale.

Remarc măiestria autorului chiar de la începutul romanului, atunci când Iulian, fost student la Geologie și actual librar, ateu și cu un tată alcoolic, nu știe cum să înceapă o discuție despre alcoolismul taților din România – și tocmai prin asta o face, chiar foarte reușit, autorul. Iulian devine părinte pentru tatăl său, simte furie și frustrare pentru toate momentele pe care alcoolul le-a răpit familiei lor:

Tata nu merită să-l salvez și cu siguranță nu a meritat răbdarea mamei. Fiecare treaptă pe cele trei etaje ale scării mele e un moment în care mama l-a rugat să nu mai bea și, în același timp, un bun de-al ei pe care tata l-a vândut. 48 de trepte până jos, 48 de amintiri pe care creierul meu le developează, 47, 46… Cel mai utilizat semn matematic în familia mea a fost minusul. Problemele din manualul de clasa a doua nu au fost despre oameni bogați care-și permiteau să dăruiască prietenilor câte 90 de ananași, ci despre câți mililitri de alcool face o rochie de mireasă. Dar o verighetă? Un cearșaf brodat de mână? Ceasul bunicului? Blana de vulpe? Și mama a fost nebună să stea vreo două decenii cu un asemenea om și să-l creadă de fiecare dată când i-a promis că nu va mai bea. A luat-o de la Dunărea ei și i-a dăruit în București un fluviu de alcool. (p. 8)

Narațiunea e multistratificată nu doar ca planuri temporale, ci și ca linii de acțiune, astfel încât romanul poate fi citit și ca un șir de povești de dragoste diferite și zbuciumate, poate reprezentative pentru anumite perioade istorice și contexte social-culturale, dar unite de tragismul aceluiași etern sentiment, însă și ca o radiografie a societății românești dominate de alcoolism și discriminare față de femei și romi, o lume obsedată de „ce spun vecinii” și care distruge orice și pe oricine în această disperată cursă de a nu dezamăgi necunoscuții cu aparențele după care ei înșiși judecă în stânga și-n dreapta.

În plus, Tatăl meu care ești pe pământ poate fi văzut și ca o istorisire din perspectiva luptei cu destinul sau, dimpotrivă, acceptarea lui, una despre fericire și nefericire, cu aferentele definiții profund personale pe care le dă acestora fiecare dintre noi și care pot ajunge să fie și contextuale, dar și ca o metodă de explorare a unor dezbateri despre monogamie – cu provocările și negocierile limitelor pentru cei implicați cu sau fără voie – ori doliu – și felurile în care un personaj își jelește mama dispărută, trecând de la acuze și vânătoarea de vinovați la resemnare, pe de o parte, dar își plânge și tatăl încă viu, prin furia și dezamăgirea pe care le exhibă în lipsa altor mecanisme care să echilibreze balanța și să restaureze o ordine demult spulberată.

Ce aș putea să-i reproșez romanului, deși bineînțeles că nu e un lucru rău, ci e mai degrabă o observație ce poate fi interpretată diferit, în funcție de cititor, e faptul că Tatăl meu care ești pe pământ putea constitui cu lejeritate două cărți diferite: una despre viața librarului sărac cu tată alcoolic și felul în care trec amândoi printr-un doliu care îi consumă, cealaltă despre reconectarea unui alt personaj cu rădăcinile care îi alcătuiesc o identitate la care nu știe cum să se raporteze.

Această primă parte este una unde umorul se întâlnește în egală măsură cu tragismul, durerea, incertitudinea, pare că totul se trăiește la extreme, poți râde și plânge la distanță de un rând. La acest umor contribuie perspectiva cinică a lui Iulian în privința vieții în general – citind, vom înțelege că viața de până-n acel punct nu l-ar fi putut modela altfel –, dar în special în privința traiului de librar (marcat de sărăcie, ignoranța sau atitudinea de superioritate a clienților și șefilor) și a celui de ateu (cu o excelentă demonstrație despre cum ateul instruit și rău intenționat sau împins de nevoie poate exploata cel mai bine credințele celorlalți).

Pentru Iulian, un alt aspect pe care îl înțeleg, dar pe care unii cititori e posibil să-l găsească de-a dreptul blasfemiator, e că mama e văzută ca icoană, chiar dumnezeu – ea și-a câștigat respectul și iubirea prin blândețe și suferință. Amintirea ei e vie, mormântul îi e îngrijit, iar în cele din urmă pare să fie mai prezentă decât soțul ei, prezent fizic printre ceilalți, dar altfel absent, golit de orice și locuit doar de regrete, suferință și dependență. Mama se sacrifică și menajează („Mama m-a privit până în ultimul moment ca pe un copil care trebuie scutit de adevăruri și dureri”, p. 154), deși nu e iertată de fiu pentru că nu a cerut niciodată ajutorul. 

În mod surprinzător poate, avem parte de o umanizare a alcoolicului:

Fiindcă te rugasem să nu mă lași să câștig la skandenberg, mi-ai doborât mâna de sute de ori, până când, la 19 ani, după ce alcoolul ți-a topit mușchii mai bine de două decenii, te-am pus. A fost victoria pe care mi-am dorit-o toată copilăria și pe care am urât-o în secunda în care am obținut-o. M-am revoltat, am insistat că m-ai lăsat, speram că m-ai lăsat, știam că nu m-ai lăsat. Ți-a tremurat brațul când a atins masa, ca și acum, când îți pui margarină pe cartofi. (p. 202)

În cea de a doua parte, cea pe care eu o consider alt roman în sine, trecem prin stigmat rasial intrafamilial:

Nici măcar n-am avut dreptul de a mi-l imagina pe tata. În schimb, s-a asigurat că dorințele ei devin dorințele mele. Doar așa puteam să șterg culoarea pe care nici nu știam că o port. Zece, zece, zece. Prima, prima, prima. Fiica mea nu e țigancă dacă e prima, n-are cum, că țigăncile-s proaste. Măcar dacă aș fi știut cu ce stigmat mă luptam. M-ar fi distrus pe moment, dar, cel puțin, în adolescență, mi-aș fi dat seama că mama greșește. În schimb, mi-am consumat anii de școală demonstrându-i că nu-l am pe tata-n mine, că m-a făcut singură, prin partenogeneză! (p. 268)

De asemenea, aici întâlnim și părinți complet absenți (poate fără voia lor), și (prea) prezenți, în vreme ce plonjăm într-o lume a copiilor, cu o justiție proprie, marcată de lipsuri și violență, și avansăm spre o maturitate care înseamnă că personajele se izbesc brutal de sexism și discriminare, de prejudecăți cu care romii sunt întâmpinați de populația majoritară de la naștere și până la moarte.

Mai mult, se ating tangențial și alte probleme ce încă ne caracterizează lumea: existența prădătorilor sexuali din universități, cu tot cu mecanismele după care funcționează ei, cu sistemul educațional deficitar în sine, inclusiv cultura meditațiilor, și se realizează și o interesantă și plauzibilă deconstrucție a imaginii angelice a scriitorilor români. Tot aici aș mai adăuga și cinismul instituțiilor care trebuie să ateste dizabilități și să decidă asupra sprijinului oferit bolnavilor aflați la cheremul unor persoane care invocă „sistemul” ca scuză pentru faptul că au uitat că sunt și ele oameni.  Pe lângă toate acestea, de peste tot transpar, mai clar sau subtil, paradoxul și dublul standard la care sunt supuse femeile.

Ar mai fi și sistemul educațional depășit și nevoile pe care le acoperă influencerii în societatea de azi, detaliind despre cum își croiesc drum spre mințile tinerilor reprezentanți ai manosferei, așa cum sunt frații Tate.

Și legătura cu viața reală a literaturii și comentariilor învățate pe de rost, o perspectivă cu care cred că nu puteți să nu fiți de acord:

La ora zece dimineața, sunt singură pe stradă, la fel ca în lupta mea cu o programă rigidă și un timp limitat, cu nevoia de rezultate și refuzul de a accepta că literatura poate fi relevantă și utilă. În mediul academic, să întrebi ce lucruri am putea învăța dintr-un roman sau o poezie stârnește râsul și atrage priviri compătimitoare. Profesorii sunt atât de fascinați de ambiguitate, încât apără cu dinții dreptul literaturii de a nu avea vreun conținut moral sau vreo dorință de a schimba cititorul. Ce uită ei e că literatura poate face asta și fără să-și propună. Nu ea trebuie schimbată, ea poate face în continuare ce vrea, ci modul în care o comentăm. Într-un an după bac, elevii nu-ți vor mai putea spune nimic din comentariile sterile învățate pe de rost, dar, dacă schimbi optica, își vor aminti cum lipsa de comunicare dintre Ghiță și Ana le-a distrus relația; cum fiecare dintre noi suntem de mai multe ori în viață calul lui Harap-Alb; vedem cum cineva apropiat face alegeri greșite, dar suntem nevoiți să-l lăsăm să și-o ia fără să-l salvăm; cum trauma repetată a lui Iona l-a împiedicat să vadă că a reușit să iasă din burțile peștilor, așa cum și noi ne simțim uneori inconfortabil cu binele; cum nevoia copiilor lui Moromete de a se desprinde de familie e una sănătoasă; cum Ana s-a sinucis nu doar din cauza lui Ion, ci a unei societăți construite greșit; cum Riga Crypto și lapona Enigel poate fi o lecție despre consimțământ.  (p. 488)

În final, romanul de debut al lui Andrei Gogu este prilejul de a ne aduce aminte sau a conștientiza o simplă realitate: unii dintre noi atât au, un tată pe pământ care acaparează și traumatizează prin dependențe sau alte rezultate ale unor dureri nerezolvate, fără nevoia vreunei figuri paterne în ceruri de teama căreia să ne ajustăm busolele morale – pe care pur și simplu le avem sau nu. 

Mai mult, Tatăl meu care ești pe pământ e ca o lecție de istorie privind lucruri pe care nu le știm sau le tratăm cu ignoranță, și anume decimarea și transformarea romilor în țapi ispășitori pentru orice eșec al majoritarilor de-a lungul unor conflicte precum conflagrațiile mondiale, precum și una de empatie, ambele necesare și astăzi, cu-atât mai mult, dacă ne uităm puțin în jur. Mai mult decât orice, poate că romanul de față e o lecție de viață spusă într-un mod uman, adică deopotrivă blând și dur, ca o ieșire fără armură în amalgamul cultural care ne-a produs și care ne judecă și ne pedepsește pentru cum ne-a construit, oglindind divinitatea și în această privință.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI. Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.