Theresa May. Un prim-ministru pentru Brexit a fost, pentru mine, o apariție surprinzătoare pe piața de carte de la noi. Mai ales pentru că în mine creștea o oarecare antipatie față de Theresa May și ea era mai degrabă gratuită, prea puțin fundamentată. Așa că m-am bucurat de carte pentru că puteam să-mi argumentez apoi, mai bine, mai complex informat și mai logic, sentimentele față de această personalitate care va rămâne, cu siguranță, în istorie.
De notat că vorbim despre 800 de pagini care contextualizează fenomenul Theresa May, cu o dimensiune a fontului destul de mică, așa că un adevărat pasionat se va entuziasma parcurgând în detaliu reușitele (pe care le știm, cred eu) și eșecurile (la fel de cunoscute, dar uite că nu știam că în mandatul ei s-au înregistrat cele mai multe demisii ministeriale din istoria modernă a țării) fostului prim-ministru. E relevant și că vorbim despre o femeie într-o astfel de funcție, cu tot ce ți-ai imagina că implică asta la nivel de receptare, exprimare, validare și chiar preconcepție.
Pe de o parte, cartea asta mi-a validat niște impresii vagi; pe de altă parte, am redescoperit, așa cum s-a întâmplat și când am citit despre Erdoğan și criza Turciei moderne (despre care am scris aici), că unele funcții și unele roluri sunt teribil de dificile, că sunt așa pentru unii oameni, nu pentru toți, că e pe bune chestia aia care pare că sună clișeic cu „omul potrivit la momentul potrivit”. Pentru că, dincolo de capacitățile profesionale și de intențiile sale, Theresa May îmi dă senzația că ar fi fost omul potrivit într-un alt rol, într-o altă poveste. Că poate ar fi existat cineva mai potrivit să navigheze prin Brexit, să-l explice diferit, mai bine.
Dar Anthony Seldon și Raymond Newell au făcut o treabă bună cu cartea asta și sper să fie citită – bine, mai ales de părerologii în politică externă care își iau informațiile fragmentat de la un singur post de televiziune, dar aici deja e o luptă personală pe care încerc să o port rațional cu ignoranța și fakenews. Asta deoarece cartea de față judecă mai mult deciziile (și propune alternative argumentate, alt plus) și mai puțin omul care le-a luat, iar asta mă mulțumește și-mi dă speranța că putem ajunge să ne certăm pe idei și concepte, nu pe cine e în intimitatea lui cel care le ia sau le contestă.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply