Toate dramele și fericirile pe care le-am preluat pentru a le da mai departe urmașilor noștri

Cămașa roșie este cel mai nou roman scris de Dan Ivan și publicat la finalul anului 2024 de Editura Letras. Avem puțin peste 230 de pagini care se citesc dintr-o suflare și care, până la un punct, sunt frustrant de alambicate în istorii de familie și tragedii transgeneraționale, precum și îmbogățiri misterioase sau chiar ilicite ori imorale, iar dacă ai parcurs-o deja te invit să citești și interviul pe care l-am realizat de curând cu autorul pentru Revista GOLAN, aici, interviu la care visam încă de când am citit Mila 23.

Eu am avut bucuria să o citesc înainte să apară, în manuscris, și apoi am tot vorbit despre ea în stânga și-n drepta atât de mult, încât n-am mai îndrăznit să o includ în topul cu preferatele mele pe anul 2024, de teamă să nu fiu considerată cumva părtinitoare. E în regulă acum, mi-am redescoperit curajul de a spune ce cred dacă știu că o fac cu onestitate și bună-credință. În plus, am citit-o, mi-a plăcut, deci pot să o recomand – cu tot ce implică acest termen în DEX: a prezenta în mod elogios, favorabil.

Rezumat

Cămașa roșie urmărește povestea lui Davide Martinelli și a familiei sale: întinsă pe cinci generații de persoane care se mută din Italia în România și înapoi, fugind de schimbări politice cu efecte devastatoare, așa cum sunt regimurile politice sau războaiele. Romanul începe cu Davide fiind luat de mascați de pe o stradă din București și dus la închisoare, întâi la Rahova și apoi la Jilava, pentru o vină pe care abia după jumătatea cărții o vom descoperi.

Aflat în închisoare, Davide rememorează istoria familiei, una strâns legată de averea acumulată înainte și după 1989 în România, dar și mai înainte, încă de pe la 1800, în Italia. Bogăția acestora are mai mereu de-a face și cu încălcarea legii. Firma de sticlărie cumpărată de Matteo, tatăl lui Davide, ajunge la el după ce îi convinge pe salariați să vândă acționariatul, totul pentru ca mai apoi să fie concediați, el devenind astfel proprietar cu drepturi depline.

Un fir roșu printre aceste generații este tocmai cămașa roșie (a stră-străbunicului, cel care făcuse parte din gruparea de voluntari ai lui Garibaldi), precum și două statuete ale lui Brâncuși, pierdute, cumpărate și rătăcite până când ajung să aibă parte de un destin crud, imprevizibil.

Motive să o citești

Capitolele sunt scurte sau foarte scurte, acțiunea e alertă, fără prea multe descrieri și fără narațiune „de umplutură”; totul e mai degrabă chirurgical și matematic și într-un fel se simte ca o poveste spusă unui prieten. Cu toate acestea, am remarcat și ocazionale efuziuni aproape lirice:

Sunt lunecoase amintirile astea recente; ce-i drept, uneori aș vrea… nu, nu să le retrăiesc, chiar nu, dar să arunc o privire oricât de fugară, să le vizitez cumva și să aflu dacă mai e ceva acolo care să-mi fie de folos, azi însă, afurisitele îmi par adesea niște gigantici saci de box; cilindrici, aproape imponderabili, niște imense baloane umede și moi, aș vrea să le opresc mișcarea lentă, să le desfac cumva, să le deschid măcar pentru o clipă, dar nu e chip, le pipăi doar și le bănuiesc vag culoarea, conținutul, perioada de timp, cu mâinile întinse prin întuneric îmi alunec palmele peste ele și trec de la un balon la altul ca printre hălci imense spânzurate într-un nesfârșit abator întunecat și fetid. Imagini mai clare și raze de lumină mai apar doar atunci când mă îndrept spre trecut, copilăria, adolescența, Udine, Verona, Maria, da, asta mi-e mai ușor. (pag. 67-68)

Dincolo de faptul că vorbim despre un roman despre memorie și recuperarea acesteia, dar și despre lăcomie, bogăție și decădere, Cămașa roșie este și o odă adusă artei și artiștilor, cu sculptura, pictura și muzica în prim-plan. Desigur, mai poate fi citit și ca având valențe biblice (un David versus Goliat perpetuu), și ca o critică socială la adresa României de dinainte și după ’89, cu corupția și incompetența caracteristice, cu eșecurile morale avute ca nație, printre care amintesc și vinderea etnicilor evrei și germani de către statul român:

Simon își dorea cu ardoare să crească într-o lume liberă, se săturase, îmi spunea, de fățărnicie, de falsitate, de lipsuri elementare și de mizeria delațiunilor, voia să colinde lumea și visa, plănuia în taină să emigreze împreună cu toată familia în Israel. Probabil că știți că lucrul ăsta era imposibil în România lui Ceaușescu fără un ajutor din afară, dar regimul comunist găsise o soluție dementă și începuse de câțiva ani să-și vândă etnicii evrei și germani ca pe niște vite scoase la licitație.

Prețul pe cap de emigrant nu era fix, putea ajunge și până la 20.000 de dolari, iar dacă regimul băga de seamă că are cine plăti mai mult de-atât, infamului semnatar al cererii de emigrare i se înscena și o arestare, cu cât mai lungă, cu-atât mai de efect, lucru care nu făcea altceva decât să dubleze prețul tranzacției. (pag. 45)

Cum spuneam, fiecare generație fuge de ceva sau spre ceva, uneori pe aceeași traiectorie, doar că în sens invers. Și fiecare membru îmbogățește arborele genealogic și cu întâmplări unice, doar ale sale: un strămoș luptă la Mărășești, Davide experimentează viața în închisoare (acolo unde are parte de tovărășie și trădare, printre personaje caracteristice, cu limbaj argotic și sensibilitate chiar și printre infractori).

La Jilava, Davide e în celulă cu un medic care a lucrat în Deltă – aici îl consider evident autoreferențial – și chiar recunoaște că norocul familiei sale se potrivește cu cel al personajului dintr-o poveste a doctorului („Știți cum e norocul meu? Uite, cam în felul ăsta… dacă ar fi pe lume o ploaie cu p*zde, mie mi-ar cădea în cap o p*lă!”, pag. 115).

În loc de concluzie, aș spune doar că mi se pare un semn interesant că scriu despre cartea asta acum, când citesc o alta despre sculptură și Italia (Mereu cu gândul la ea, câștigătoarea premiului Goncourt în 2023). Și Cămașa roșie mi se pare o frumoasă declarație făcută sculpturii și Italiei (la fel ca după ce am citit tetralogia lui Ferrante și-am simțit că mor dacă nu ajung la Napoli, acum țin neapărat să vizitez Udine), precum și vieții în ansamblul ei, ca o celebrare a tuturor dramelor și fericirilor care ne alcătuiesc și pe care le-am preluat, conștient sau nu, pentru a le da mai departe urmașilor noștri care vor recrea – ori nu – pașii pe care i-am făcut prin viață. Așa cum au fost ei: nesiguri sau îndrăzneți, riscanți ori de-a dreptul suicidari, însă mereu din toată inima, cu o dăruire sinceră și un angajament irefutabil față de propriul destin.

Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.

Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon.