Pasiunea mea pentru Leonida Neamțu cred că e deja cunoscută – am scris aici despre Acolo unde vântul rostogolește norii și Chirie pentru speranță, mai am vreo 10-15 cărți publicate de editura Publisol și încă necitite, abia aștept să mi le pun în ordine și să-mi acord un weekend prelungit doar cu cărțile lui Neamțu. Parcă nu-mi ajunge să le intercalez cu alte cărți, simt că-mi răpește bucuria cititului și că-mi fragmentează imersiunea în universul ușor psihedelic al autorului.
Toporul de argint și Moartea, ca o floare de „Nu-mă-uita” îl au în comun pe Adrian Mocanu. În primul roman apare într-un orășel din Maramureș, acolo unde încearcă să ancheteze un caz – și o face în măsura în care nu se lasă prea deranjat de asemănarea lui fizică cu un alt personaj, dispărut și presupus mort de multă vreme (personajului respectiv i se spune Toporul de argint, de-aici și numele cărții). Se citează deseori din Charles Baudelaire, iar asta „glazurează” și mai bine atmosfera și dă direcția în care pare să se îndrepte narațiunea. Numai că e bine să țineți minte că vorbim despre Leonida Neamțu și, dacă știm ceva despre cum scrie, deja știm și să nu ne lăsăm păcăliți de aparențe și să-l credem pe cuvânt când aruncă adevăruri, în glumă sau nu, ca niște ancore pentru viitoarele direcții ale poveștii. În al doilea roman, Adrian Mocanu este deja mai stăpân pe meserie – în Toporul de argint e proaspăt absolvent. Aici anchetează o presupusă sinucidere – dar cu același umor incredibil de fin.
Ziceam la început că abia aștept un weekend party for one: adică eu cu mine, multă cafea, pisică și cărțile lui Leonida Neamțu. Consider eu că așa intri cel mai bine în lumea (oarecum paralelă) autorului, că e nevoie de timp și atenție ca să treci de nivelul prim, detectivistic, și să prinzi și nuanțele suplimentare.
Dacă ar fi să recomand cartea asta cuiva așa, pe fugă, aș sublinia: același umor excelent pe care l-am remarcat din prima carte a lui Leonida Neamțu pe care am citit-o eu (de notat că prin „excelent” mă refer mai ales la subtilitate și ascuțime), cu o acțiune aparent simplă, dar teribil de dependentă de mici detalii ce par aruncate la întâmplare (poate câte un cuvânt pe care poți fi tentat să-l ignori, dar care se dovedește esențial mai departe, după câteva pagini, când deja ai uitat de el și ți-l amintești ca prin vis), aceeași atmosferă de Twin Peaks, cu stranietatea și pericolul plutind ca niște nori colorați și mult prea jos într-o acțiune imprevizibilă și captivantă.
Leave a Reply