Sfârșitul lumii e un tren este a doua carte scrisă de Daniela Rațiu pe care o citesc, după Ultimul an cu Ceaușescu, despre care am scris aici. A apărut în februarie 2024 la Editura Cartier, în colecția Rotonda, și am început să o citesc imediat ce s-a încheiat lansarea de la Librăria Humanitas Oradea, intrigată de prezentarea făcută cărții și intuind o experiență memorabilă.
Cartea de față este o lucrare de ficțiune, însă este foarte important de știut faptul că autoarea și-a început procesul de scriere în urma discuțiilor avute cu mama și mătușa sa, supraviețuitoare și călătoare-n „trenul foametei” în copilăria lor, bazându-se pe amintirile lor, pe o muncă de documentare consistentă, precum și – printre altele – pe o altă carte pe care am adăugat-o, cu ocazia aceasta, în wishlistul meu: Cartea foametei, de Larisa Turea, publicată de aceeași editură.
Context istoric
În anii 1946-1947, zona Moldovei a fost marcată de lipsuri majore, lucru care a dus la o foamete ce nu doar că a ucis oameni, ci i-a și împins pe mulți la comportamente reprobabile (tot mai multe dovezi privind canibalismul și necrofagia, deși majoritatea au fost distruse în perioada comunistă) și, în cele din urmă, i-a alungat pe mulți din zonă.
Varianta de fugă de consecințele foametei era reprezentată de mutarea în vest (destinațiile fiind Arad, Oradea, Salonta și împrejurimi), iar legătura între estul năpăstuit și vestul salvator o făcea calea ferată, cu un tren săptămânal cu capacitate de sute de locuri, ajuns să fie cunoscut ca sau „Trenul foametei” sau „Trenul foamei”, mai scurt.
Foametea nu a fost doar consecința secetei acelor ani, cât mai ales a războiului și urmărilor acestuia: distrugerile suferite de agricultură și cotele de alimente ce trebuiau să fie livrate către URSS, chiar dacă asta însemna un jaf nemilos făcut de Armata Roșie, cea pentru care orice preț plătit de victime – cu demnitatea și viața – nu era prea mare.
Sfârșitul lumii e un tren
Sfârșitul lumii e un tren este alcătuită din două părți: prima urmărește viața unor săteni și în special a unei familii (Saveta și Ștefan și copiii lor) care încă nu are banii pentru biletele necesare pentru a pleca spre vest, iar cea de a doua însoțește familia în cauză pe drumul mult prea lung și traumatizant făcut de la Dorohoi la Arad – și de acolo chiar mai departe, cu mașina. Aceste plecări nu înseamnă garanția vieții mai bune, ci sunt pur și simplu șanse la supraviețuire. Pe care le acceptă pentru că-n rest chiar nu a mai rămas nimic.
În sat, cei „ai Evdokiei” sunt cunoscuți pentru că se hrănesc cu cadavre umane, s-au sălbăticit deja, nu prea vorbesc și sunt motivul pentru care mormintele proaspete sunt păzite non-stop vreme de câteva zile. În antiteză, familia lui Ștefan: împart nimicurile găsite de înfulecat, lucrează departe de casă și nu își compromit principiile nici când devine tot mai greu de trăit. Mai mult, Ștefan nici nu mai pronunță numele calului după ce l-au sacrificat – fără să-l mănânce, așa cum ar fi făcut aproape oricine altcineva.
Există în permanență amenințarea violului pentru fete și femei, din cauza nemiloșilor membri ai Armatei Roșii, și e sfâșietor cum personajele feminine mai în vârstă se arată recunoscătoare pentru că bătrânețea le face să nu mai fie victime.
Amenințarea aceasta nu dispare nici pentru cei care iau trenul foametei; familia lui Ștefan face șapte zile pe un drum care astăzi se face cu trenul în aproximativ 24 de ore, timp în care și în tren se moare, se face sex, se comit violuri și crime, se adulmecă muribunzii în speranța unei mese alcătuite din carne pentru cei deja obișnuiți cu gustul uman:
S-a lăsat noaptea peste trenul care merge niciunde. Au adormit toți în compartiment. Gheorghii doarme pe jos, între ei. Trenul leagănă nefericiții care și-au luat lumea-n cap. Fiecare își e propria santinelă. Noaptea, somnul e o pândă. Nu e somn. Fiecare mișcare a aerului e simțită. Ochiul se deschide și privește în întunericul nopții. De unde poate veni primejdia, de oriunde. Mintea îngălată de foame rostogolește gândurile și pântecul. Mintea care se gândește la carne. Dacă mintea cade în capcana gândului cărnii, atunci nimic nu-i mai stă în cale. Mâncătorii de hoituri au amintirea cărnii, gustul sângelui. Nu au stare să stea în somn, Să se prăbușească în somn. Să uite de carne. Să uite pur și simplu. Noaptea, bântuie trenul căutând victima. Oamenii știu. De aia somnul e pândă. Toți știu, de la bătrân, la copil, de la bărbat, la femeie. Și apoi mai e și învolburarea dintre picioare, se zbate viața care mai sălășluiește în trupurile slăbite. Uneori, trupuri sfrijite căutându-se și eliberând tensiunea fricii de moarte care în trenul acesta e ca un duh aproape corporal.” (pag. 192)
Cruzimea este condiție implicită pentru a răzbi încă o zi sau pentru a demonstra fidelitatea față de Armata Roșie și oricine, indiferent cât de apropiat „sistemului” și cât de loial ideologiei, poate să devină „dușman al poporului”. Avem, pe final, și perspectiva celor care empatizează cu rușii (care omoară din multe motive, unul dintre ele fiind plictiseala) și care aderă la principiile cu care aceștia își justifică cruzimea (Carnețelul lui Volcinschi este relevant în acest sens).
Consider Sfârșitul lumii e un tren o lectură obligatorie, chiar dacă pentru unii simpatizanți ai Rusiei trecute și-actuale e posibil să fie o experiență subversivă, chiar provocatoare. Dar în acest roman e clar cine e dușmanul și agresorul, iar o aducere-aminte nu ne-ar strica așa, ca nație, poate ne-ar ajuta să ne reevaluăm simpatiile. Mai ales în prag de alegeri, deși nu exclusiv. Ar fi bine, știți citatul celebru, să băgăm la cap istoria fie și doar din „simplul” motiv de a nu o repeta.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply