Cea mai nouă carte a lui Cosmin Leucuța, Big in Japan, e un microroman apărut în 2024 în colecția „Prima dragoste” a Editurii Paralela 45. Deși păstrează caracteristici ale stilului consacrat al autorului – cu tușe dark, subiecte inconfortabile, imagini dure -, aici lipsește latura (post)apocaliptică (deși luminile din oraș se tot sting și acesta rămâne în beznă periodic) și avem o narațiune de un realism tulburător, dureros și bineînțeles că de actualitate: cu trădări, divorț, familii noi și vechi, cu copii și adolescenți care își observă părinții mult mai profund decât cred aceștia că lasă să se vadă din viețile lor zbuciumate și neclare, parcă incomplete.
Femeia părea cumva împuținată de starea în care se afla, pășea agale, scoasă din propriul trup și avea privirea sticloasă, ca și cum necazul acela nerostit, de nedescris făcea ca pașii ei să nu îi aparțină pe de-a-ntregul, și Alexandra și-a dat seama că aceeași chestie o simțea și atunci când își privea propria mamă. De când plecase taică-său, maică-sa părea cumva incompletă, insuficientă. (pag. 41)
Cartea urmărește povestea Alexandrei, o fată al cărei tată își înșeală soția, pe care apoi o părăsește când noua iubită este însărcinată. Chiar dacă mama Alexandrei, Roxana, nu îi impune o atitudine anume fiicei, aceasta se distanțează de tatăl care oricum este prea ocupat de noua sa familie – când trebuie să se vadă cu ea, îl așteaptă ore-ntregi într-o cafenea unde, rănită, aproape n-ar mai recunoaște de ce s-a dus.
Inevitabil, Roxana pare un personaj negativ în ochii unora pentru că e văzută drept vinovată pentru distanțarea fiicei de fată, fiind bănuită de influențare, ceea ce dă și mai puțin credit Alexandrei (dacă-mi scuzați romgleza), care gândește pentru sine rațional și coerent și ia decizii ca oricare alt om, deși e mică. În orice caz, când ești prea mic ca să te ocolească suferința? Ce înseamnă prea mic pentru abandon, durere și trădare?
Numeroase experiențe noi din viața fetei sunt străbătute de amintiri legate de tatăl său, acum indisponibil pentru ea atât fizic, cât și emoțional:
Alexandra și-a amintit că îi plăcea să se uite la taică-său cum prepara sosul pentru paste, cum tăia usturoiul și ceapa în felii atât de subțiri, încât se lichefiau aproape instantaneu în tigaie, cum niciodată nu spăla tura a doua de roșii pe care o mâncau, ca și cum apa trecută peste primele era mereu suficientă. Cum mânca iaurtul expirat de câteva zile, pentru că-l durea sufletul să facă risipă. Cum asculta muzica pop a anilor ’80 și bătea la tobe imaginare când avea impresia că nu-l vedea nimeni. Cum îi juca în colțul ochiului cicatricea atunci când râdea la glumele ei. Cum clocotea furia în el după o noapte nedormită, dar se chinuia totuși să fie agreabil. Nu îi reușea mereu. Cum își încleșta fălcile… Nu era violent, nu era abuziv, atâta doar că într-o zi se săturase de viața aceea pe care o împărțea cu ele, cu ea și cu mama ei, și mintea lui a luat cumva, undeva, cândva, la nivel subconștient, hotărârea că era momentul să meargă mai departe. Iar tot ce a putut să-i spună maică-sa a fost „Uită-l, trebuie să ne vedem de viețile noastre.” (pag. 59-60)
O dimensiune importantă din Big in Japan se referă la rebeliunile și curiozitățile adolescenței („e o chestie așa, cool, să fumezi”, pag. 50), precum și la riscurile implicite ale acesteia, la felurile inimaginabile în care se poate schimba o realitate („Atât fusese necesar, douăzeci și patru de ore, ca să se năruie totul peste ea”, pag. 116), la protecția care nu e garantată nici în sânul unei familii perfecte, nici în al uneia destrămate, nici în orfelinat:
– Îmi… îmi pare rău. N-am mai întâlnit până acuma pe nimeni fără părinți. Nici nu pot să-mi închipui cum poate să fie. Să crești singur.
– Crede-mă că „singur” nu e un cuvânt pe care l-aș folosi să descriu anii mei de copilărie.
S-a întors spre ea cu același zâmbet, de data asta parcă puțin mai rece.
– Cum adică?
– La orfelinat stai cu încă șapte într-o cameră. Dacă ai noroc, a râs el. (pag. 51)
Am remarcat că personajelor nu li s-a acordat o atenție excesivă, ele sunt mai degrabă schițate fugar, și am găsit o explicație pentru asta: primordiale sunt acțiunile, ce li se întâmplă și ce decid ele să inițieze, să testeze sau să suporte, universalitatea durerii care vine din abandon și neînțelegere, din viol și respingere, din furie, frică și vinovăție. Nu contează atât de mult cine, ci ce face, am simțit eu citind Big in Japan. Pentru că pare că Leucuța a dorit să spună o poveste despre iubire și viol și shamingul victimei, despre ce le unește și ce le desparte pe acestea, despre familie și destrămare și unde se unesc cele două înainte să o apuce pe căi diferite, dar și despre numeroasele forme în care se vede și se simte singurătatea. Astfel, prima dragoste pare să însemne atât de multe lucruri: se poate referi fie la părinți, fie la iubit sau iubită, poate chiar să nu fie sinonimă cu sexul.
Big in Japan e un foarte bun reminder că sunt oameni reali, întregi și capabili copiii, că au o înțelegere și o sensibilitate pe care le insultăm când le ascundem lucruri, când încercăm să îi izolăm într-un cadru pe care îl considerăm adecvat lor, însă fără a ne informa sau a ne aminti complexitatea mentală și emoțională a copiilor și a adolescenților care intuiesc, chiar dacă nu înțeleg, și care poate că nu au nevoie de chiar atât de multe pe lângă siguranță, iubire și niște brațe mereu disponibile.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Sub același motto de atâția ani, „Tu ce citești azi?”, căutând să ofere inspirație sau chiar să declanșeze pofta de citit la cei care poate nu sunt tocmai prieteni cu cartea, ancazaharia.ro are acum canal de WhatsApp. Join aici.
Leave a Reply