Trebuie să încep cu un disclaimer util la aproape orice text pe care-l scriu în ultimii ani: nu mai sunt, în șocant de multe privințe, cine eram la 16, la 20 și chiar la 28 de ani. Versiunea mea de la acești peste 35 este speriată de cele mai tinere, care se considerau rebele, dar care adoptau jumătăți de adevăruri sau de informație și le făceau sentințe. Astfel, cei care urcau pe munte erau, în mod absolut, ratați fără altceva „mai bun” de făcut. Femeile singure făceau ceva „fundamental” greșit. Cei dornici de natură, nostalgici după vremuri sau vieți mai simple sau contestatarii capitalismului feroce erau „sălbatici” și „îndoctrinați”. Adevărul se scria cu majuscule și-mi aparținea numai mie.
Am citit Împăcare pe Via Transilvanica cu mulțumirea că viața mi-a dat destule lecții pentru a învăța să las deoparte îndreptățirea strâmbă, certitudinile false, superioritatea, inflexibilitatea, ipocrizia. Astăzi, mai înțeleaptă și departe de perfecțiune, în căutarea disperată după oaze în orașe și frumosul naturii la ea acasă, în încercarea futilă de a-mi convinge semenii să abandoneze atitudinile și activitățile mult prea costisitoare pentru mediu, în dorința de a le deschide și altora ochii în privința adevărurilor care ne-au fost transmise ca atare fără a ni se da ocazia să le punem sub semnul întrebării pentru a susține o mașinărie globală pentru care valorăm ceva numai atâta vreme cât suntem productivi, o astfel de carte este o binecuvântare. Continue reading
