Cea mai nouă carte a lui Cosmin Leucuța, Big in Japan, e un microroman apărut în 2024 în colecția „Prima dragoste” a Editurii Paralela 45. Deși păstrează caracteristici ale stilului consacrat al autorului – cu tușe dark, subiecte inconfortabile, imagini dure -, aici lipsește latura (post)apocaliptică (deși luminile din oraș se tot sting și acesta rămâne în beznă periodic) și avem o narațiune de un realism tulburător, dureros și bineînțeles că de actualitate: cu trădări, divorț, familii noi și vechi, cu copii și adolescenți care își observă părinții mult mai profund decât cred aceștia că lasă să se vadă din viețile lor zbuciumate și neclare, parcă incomplete.
Zone interzise a apărut în limba română în 2024, în traducerea Ionelei Chirilă, la Storia Books, la doi ani după publicarea în original a acestui debut uimitor. Și-o spun cu toată responsabilitatea, pentru că de cele mai multe ori suntem de acord că un debut este mai predispus la a avea minusuri în narațiune sau în construcția personajelor, stângăcii de tot felul, poate chiar neconcordanțe (da, se întâmplă peste tot, chiar și la străini, nu numai în literatura română).
La Louise Kennedy, în schimb, n-am observat nimic din toate aceste posibile trăsături ale debutului, ci dimpotrivă, m-a impresionat cu personajele puternice și minuțios conturate, cu personalități complexe, m-a convins cu narațiunea de inspirație istorică, acțiunea având loc în anii ’70 în Irlanda de Nord, iar pe parcurs n-am putut să mă abțin de la a o compara, în termeni elogioși, cu un alt roman care mi-a rămas în topul preferatelor tuturor timpurilor: Patria lui Aramburu, despre care am scris aici.
Totul e în regulă în mine și în lume e cea mai nouă carte a Petronelei Rotar, publicată în 2024 la Editura Trei, la cinci ani distanță de la Ajută-mă să nu dispar (despre care am scris aici) și e titlul despre care aș zice că reprezintă fâșia de aur lichid care se întărește treptat printre fragmentele și versiunile de viață din celelalte cărți ale autoarei, e firul care unește totul în forma cea mai unitară, deși continuu perfectibilă, cea mai plină de compasiune față de sine și de lume, după cum devoalează și titlul.
O declarație de dragoste și înțelegere pentru sine și ceilalți deopotrivă, precum și un mare exercițiu de a vedea binele de dincolo de răul care de multe ori a părut absolut și etern (și chiar a fost, în acele momente), ba chiar un exercițiu de recunoștință față de sine, de capacitatea de a supraviețui și a oferi alinare, autoconsolare și mecanisme prin care corpul de copil abuzat și-a oferit ce ar fi avut nevoie să primească din altă parte.
Tu ce citești azi?
Noul articol din Revista Golan
Noul articol din Dilema veche
Citește cel mai nou articol pe care-l semnez în Dilema, în dosarul „Ce ne enervează?”, intitulat „Top 5 lucruri care mă scot din sărite. Azi”.
