În vreme ce conștiința națională este necesară și obligatorie pentru buna evaluare și păstrare a integrității teritoriale în mod democratic, doctrina ce presupune o atenție exacerbată acordată mândriei nejustificate și validate cu prețul libertății și vieții „celorlalți”, adică a minorităților, este cel puțin dăunătoare și, cred eu, înapoiată pentru secolul în care avem pretenția că trăim. Cu toate acestea, o privire în jur ne arată că naționalismul dăunător nu e deloc istorie, ci chiar dimpotrivă. Și cred că o nuanțare (și) prin lectură poate ajuta la educarea (istorică și emoțională) mai eficientă. Continue reading
Cunoscuții știu că în copilărie și adolescență m-am ferit, doar parțial voit, de cărțile specifice vârstei, și că abia în ultimii ani descopăr cât de complexe și necesare sunt lumile construite de scriitori pentru și despre cei mai tineri dintre noi, despre primele speranțe și eșecuri, despre ce ne formează și ne distruge pe termen lung. Pe acest teren a apărut Libelula în viața mea, după ce tocmai citisem și Big in Japan, despre care am scris aici. Le-am savurat pe fiecare în parte, dar le-am și analizat comparativ, însă aici și acum vorbim despre romanul Doinei Gecse-Borgovan. Continue reading
Stephen King e unul dintre scriitorii mei preferați și, din păcate, unul dintre cei pe care i-am citit cel mai haotic. Și puțin, raportat la opera lui prolifică. Tind să cred că am ratat tocmai cărțile care sunt general acceptate ca fiind de referință (de exemplu, seria Turnul întunecat, republicată acum la Nemira, în traducerea lui Mircea Pricăjan, pe ale cărei prime două volume le-am văzut ieri într-o librărie și arată minunat), dar m-am atașat de ingeniozitatea descoperită odată cu prima întâlnire cu o carte de Stephen King, citită în adolescență, și-anume Misery. Am continuat cu Cimitirul animalelor, Jocul lui Gerald, Misterul regelui. Despre scris, Un basm, Apocalipsa, Holly, Focul viu, Christine, Străinul. Nu sunt sigură că în ordinea asta și nu sunt convinsă că n-am ratat ceva.