Tot aud în ultima vreme despre faptul că Malad nu pare a fi scris de un român – È™i tare mi-ar plăcea să-mi amintesc cine È™i unde a zis asta prima oară, ca să pot cita corect, dar nu există È™anse ca asta să se întâmple – iar vestea bună în ceea ce mă priveÈ™te este chiar asta: da, din ce putem spune după citirea primului roman al editorului Alexandru Voicescu, el nu pare să scrie ca un român. Felicitări pentru asta!
Cu toate acestea, rog a nu se deduce că românii ar scrie prost. Oricum, nu îi cunosc (și sigur nu i-am citit!) pe toți românii, deci mă abțin de la o astfel de judecată. Daaar, pe de altă parte, exotismul aparent al lui Voicescu e un lucru bun, unul menit să atragă atenția cititorului sau publicului cititor, dar mai ales cu potențial pentru menținerea atenției cap-coadă.
Malad are o atmosferă dark cochetă, e elegant ca o crimă bine executată, e o carte cu intrigă complicată și personaje care nu sar dintr-o banalitate bine dozată, dar care au parte de întâmplări ce vin dintr-un oniric presărat cu un aer de misticism deloc neverosimil. E ca o băutură tare pentru care te simți vinovat că-ți place.
Pe scurt, Andrei întâlneÈ™te o Ioană misterioasă într-un context – desigur, ciudat – È™i se lasă purtat de atracÈ›ia pe care o simte față de ea atât de intens încât ajunge să fie bănuit de crimă È™i eventual  fugar prin Europa. Toate acestea pentru ca, în final, să mă scoată din sărite: nu se termină aÈ™a cum am vrut, aÈ™a cum m-aÈ™ fi aÈ™teptat. Ceea ce e deopotrivă minunat, căci nu cred că o carte are merite prea mari dacă se termină previzibil È™i dacă È™tii de la pagina 10 ce s-ar putea întâmpla la 50, dar È™i al naibii de frustrant, pentru că aveam pretenÈ›ii de la mine È™i m-am înÈ™elat.
În ciuda intrigii complicate și a stilului non-carpato-danubiano-pontic, Malad se citește ușor, poate să se digere destul de ușor (mai ales dacă nu suntem cititori de filosofie sau cititori în stele sau fani de horoscoape și alinieri de planete sau devoratori de misticism religios sau știință sau, pur și simplu, destin). Dacă suntem ceva din cele enumerate anterior, șansele cresc în favoarea dezvoltării unui interes crescut față de carte și de ce vrea ea să spună.
Toate acestea, din nou, dacă-i iertăm finalul pe care fiecare – cred – È™i l-a imaginat altfel È™i altfel de fiecare dată, final care a fost, pentru fiecare cititor, aÈ™teptat È™i imaginat diferit. Dar nu de asta e literatura minunată?!
Nu te-ai aștepta ca un editor (deci devorator al scriiturii altora) să scrie așa:
 Asta e o chestie pe care nu am mai spus-o nimănui, continuă el cu un rânjet larg, foarte aerisit, cocoșându-È™i È™i mai mult spatele È™i aproape intrând cu bărbia în decolteul tipei. Eh, È™i, de ce să mă ascund, în momentul în care a început pământul să se zgâlțâie, eu eram pe budă. Mă căcam, mai bine zis. Stăteam chiar pe bulevard, primisem repartiÈ›ie într-un bloc de la început de secol, înălÈ›at mai mult decât mă-sa-l putea È›ine, colÈ› cu Plaza de Armas. Și eu, È™i clădirea mai prinsesem zgâlțâituri, dar eu eram mai mereu ciutanul cu ochii după fuste È™i fetiÈ›e, eram tot la oraÈ™, dar în regiment, pe la mahala. Acuma, însă, poate È™tiÈ›i, a fost devastator! Blocul meu se clătina ca popicele, pereÈ›ii dădeau unii în alÈ›ii. Stăteau mulÈ›i intelectuali pe scară. ArhitecÈ›i, actori, ingineri, profesori universitari, era considerat blocul intelectualilor. Eram È™i eu printre ei, eu venit de la talpa țării, dar cu aprob de la comanduire, de la cei bogătaÈ™i cu mare tarabur pentru petreceri private, cum le spunem noi acum. (…) ÃŽn seara în care s-a pornit, vedeam faianÈ›a din baie cum sare de colo colo, a plesnit È™i racordul de la chiuvetă, podeaua dansa sub mine. Eu, nemiÈ™cat. Am auzit È›ipetele din camera de alături, dar erau difuze, pierdute printre alte zeci de È›ipete, toÈ›i locatarii care avuseseră nenorocul să fie acasă. Am recunoscut mai multe voci, vecini pe care îi zăream la chioÈ™c sau pe scări. Eu eram mai mult prin cluburi, înecat de fum È™i femei, ziua dormeam, îi vedeam rar, dar aveam È™i câteva prietenii printre ei. ÃŽn clipele acelea, am auzit nu numai urletul oamenilor, dar È™i urletul pământului, cimentului, al ferestrelor sparte gonind aerul din încăperi, zgomotul trosnind al lemnelor È™i oamenilor, deopotrivă. (…) Dintr-o dată, uÈ™a de la baie a plesnit în două, de sus în jos. M-am trezit cum nu aveam să mai văd niciodată, cu picioarele acoperite în vine de pantaloni, dar atârnând în gol, efectiv se bălăgăneau în aer. Toate etajele căzuseră unele peste altele, eu fiind la È™apte. Doar un munte de moloz în faÈ›a ochilor. Și câte o mână, un picior, o haină, o ușă de frigider.