Nebunia cotidianului magic: Malad

Tot aud în ultima vreme despre faptul că Malad nu pare a fi scris de un român – și tare mi-ar plăcea să-mi amintesc cine și unde a zis asta prima oară, ca să pot cita corect, dar nu există șanse ca asta să se întâmple – iar vestea bună în ceea ce mă privește este chiar asta: da, din ce putem spune după citirea primului roman al editorului Alexandru Voicescu, el nu pare să scrie ca un român. Felicitări pentru asta!

Cu toate acestea, rog a nu se deduce că românii ar scrie prost. Oricum, nu îi cunosc (și sigur nu i-am citit!) pe toți românii, deci mă abțin de la o astfel de judecată. Daaar, pe de altă parte, exotismul aparent al lui Voicescu e un lucru bun, unul menit să atragă atenția cititorului sau publicului cititor, dar mai ales cu potențial pentru menținerea atenției cap-coadă.

Malad are o atmosferă dark cochetă, e elegant ca o crimă bine executată, e o carte cu intrigă complicată și personaje care nu sar dintr-o banalitate bine dozată, dar care au parte de întâmplări ce vin dintr-un oniric presărat cu un aer de misticism deloc neverosimil. E ca o băutură tare pentru care te simți vinovat că-ți place.

Pe scurt, Andrei întâlnește o Ioană misterioasă într-un context – desigur, ciudat – și se lasă purtat de atracția pe care o simte față de ea atât de intens încât ajunge să fie bănuit de crimă și eventual  fugar prin Europa. Toate acestea pentru ca, în final, să mă scoată din sărite: nu se termină așa cum am vrut, așa cum m-aș fi așteptat. Ceea ce e deopotrivă minunat, căci nu cred că o carte are merite prea mari dacă se termină previzibil și dacă știi de la pagina 10 ce s-ar putea întâmpla la 50, dar și al naibii de frustrant, pentru că aveam pretenții de la mine și m-am înșelat.

În ciuda intrigii complicate și a stilului non-carpato-danubiano-pontic, Malad se citește ușor, poate să se digere destul de ușor (mai ales dacă nu suntem cititori de filosofie sau cititori în stele sau fani de horoscoape și alinieri de planete sau devoratori de misticism religios sau știință sau, pur și simplu, destin). Dacă suntem ceva din cele enumerate anterior, șansele cresc în favoarea dezvoltării unui interes crescut față de carte și de ce vrea ea să spună.

Toate acestea, din nou, dacă-i iertăm finalul pe care fiecare – cred – și l-a imaginat altfel și altfel de fiecare dată, final care a fost, pentru fiecare cititor, așteptat și imaginat diferit. Dar nu de asta e literatura minunată?!

Nu te-ai aștepta ca un editor (deci devorator al scriiturii altora) să scrie așa:

 Asta e o chestie pe care nu am mai spus-o nimănui, continuă el cu un rânjet larg, foarte aerisit, cocoșându-și și mai mult spatele și aproape intrând cu bărbia în decolteul tipei. Eh, și, de ce să mă ascund, în momentul în care a început pământul să se zgâlțâie, eu eram pe budă. Mă căcam, mai bine zis. Stăteam chiar pe bulevard, primisem repartiție într-un bloc de la început de secol, înălțat mai mult decât mă-sa-l putea ține, colț cu Plaza de Armas. Și eu, și clădirea mai prinsesem zgâlțâituri, dar eu eram mai mereu ciutanul cu ochii după fuste și fetițe, eram tot la oraș, dar în regiment, pe la mahala. Acuma, însă, poate știți, a fost devastator! Blocul meu se clătina ca popicele, pereții dădeau unii în alții. Stăteau mulți intelectuali pe scară. Arhitecți, actori, ingineri, profesori universitari, era considerat blocul intelectualilor. Eram și eu printre ei, eu venit de la talpa țării, dar cu aprob de la comanduire, de la cei bogătași cu mare tarabur pentru petreceri private, cum le spunem noi acum. (…) În seara în care s-a pornit, vedeam faianța din baie cum sare de colo colo, a plesnit și racordul de la chiuvetă, podeaua dansa sub mine. Eu, nemișcat. Am auzit țipetele din camera de alături, dar erau difuze, pierdute printre alte zeci de țipete, toți locatarii care avuseseră nenorocul să fie acasă. Am recunoscut mai multe voci, vecini pe care îi zăream la chioșc sau pe scări. Eu eram mai mult prin cluburi, înecat de fum și femei, ziua dormeam, îi vedeam rar, dar aveam și câteva prietenii printre ei. În clipele acelea, am auzit nu numai urletul oamenilor, dar și urletul pământului, cimentului, al ferestrelor sparte gonind aerul din încăperi, zgomotul trosnind al lemnelor și oamenilor, deopotrivă. (…) Dintr-o dată, ușa de la baie a plesnit în două, de sus în jos. M-am trezit cum nu aveam să mai văd niciodată, cu picioarele acoperite în vine de pantaloni, dar atârnând în gol, efectiv se bălăgăneau în aer. Toate etajele căzuseră unele peste altele, eu fiind la șapte. Doar un munte de moloz în fața ochilor. Și câte o mână, un picior, o haină, o ușă de frigider.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *