Hăul care se cască între doi oameni – Sunset Park

Pe Paul Auster îl admir și-l citesc cu excepțională atenție, sorb fiecare cuvânt și mă bucur că mă face să mă simt, de absolut fiecare dată, într-un acasă pe care poate că nu l-am văzut și nu l-am trăit niciodată, dar pe care îl percep în totalitate așa cum, sunt convinsă, vrea să-l transmită autorul – așa a fost când am citit Trilogia New York-ului și Leviatan

Sunset Park-ul lui Paul Auster mi s-a părut ușor mai slab decât cele două menționate anterior, care mi-au plăcut de 5 stele din 5, plus steluță, dar insesizabil mai slabă. Practic, nici nu te prinzi. E tot Auster, e scriitura lui care te învăluie rapid, fără să simți, până la punctul în care nu mai poți să scapi și ești și tu prins acolo, în dezastrul vieții de zi cu zi al personajelor lui deloc deosebite, deloc eroice, ci mai degrabă niște molâi care se lasă plesniți peste față de tot felul de încercări, care trec prin teste ale existenței pe care le pică grațios, eșuând lamentabil și penibil.

Miles, tânărul din Sunset Park, se auto-pedepsește pentru niște păcate pe care e discutabil dacă le-a comis sau nu, iar victimizarea și pedepsirea îi devin frați de cruce. Nu iese din casă fără să nu se auto-saboteze, deși nicăieri în carte nu e chiar explicită alegerea aceasta a lui. Ea vine ca o consecință a unor alegeri făcute chiar dincolo de nivelul conștientului. Iar în final – pentru că acum o să vă stric puțin finalul – munca aceasta împotriva lui însuși dă roade: între el și cei din jurul lui se deschide un hău uriaș pe care, cel mai probabil, nu-l va (mai) putea traversa niciodată.

E vorba, în cartea asta, despre duo-uri care își pierd esența, se pierd pe ele însele și lasă dezastrul și problemele să primeze. Personajele (Miles și mama sa, Miles și tatăl, Miles și iubita, mama și tatăl lui Miles, mama lui Miles și tatăl vitreg, tatăl lui Miles și mama vitregă etc.) nu mai luptă pentru ideea de „noi”, nu ar mai face tot posibilul să treacă de încercări pentru a se salva pe sine și pe celălalt, ci cad pradă inevitabilului „ascult ca să am o replică, nu ca să înțeleg”.

N-am mai întâlnit asta la prea mulți autori, dar personajele lui Paul Auster te fac să simți puternic nevoia de a le salva tu și necesitatea ca, salvându-le pe ele, să-ți fii ție de ajutor. Cumva, întrepătrunderea ficțiunii din carte cu realitatea cititorului se realizează la un nivel nemaiîntâlnit de mine până acum, or tocmai sensibilizarea aceasta și hyper-umanizarea personajului cărții (ori ultra-ficționalizarea cititorului în carne și oase, relaxat la început, ca cartea-n mâna stângă și cidrul în dreapta) îl fac pe Auster autorul cu loc special pe raftul din capul meu.

Nici relațiile dintre iubiți, nici cele dintre părinți și copil, nici cele între buni prieteni nu mai rezistă testului lui Auster, ca o lucrare de control pentru care nu trebuie să te mai concentrezi pe tine, pe celălalt și pe voi doi, ci pe nenorocirile care vă pot separa, pe nefericirile pe care vi le puteți cauza. Un anti-exemplu în materie de relaționare și de raportare la relațiile din viețile noastre, Sunset Park-ul lui Paul Auster este cartierul unde nesiguranța primează și tristețea și eșecul pândesc la fiecare colț. Și câștigă. De fiecare dată. Pentru că tu știi că sunt acolo și le ajuți.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *