M-am scufundat în proza Sylviei Plath ca într-un ritual de purificare

Pe Sylvia Plath o am în casă de câțiva ani, am admirat-o și chiar adulmecat-o de la distanță în tot acest timp, însă nu am avut acel ceva necesar pentru a pune mâna pe carte și a o păstra acolo până la ultima pagină. Cum mă știți, cred cu tărie că trebuie un anume moment pentru fiecare carte, iar când cele două nu se sincronizează, ori nu citești, ori nu-ți place o carte care, altfel, ar fi-n topul favoritelor pe Goodreads.

Așa că pe Sylvia Plath am smuls-o din raft într-o după-amiază de vineri, am pus-o în bagaj și am plecat spre Constanța, unde ziua următoare avea loc lansarea cărții Jurnal de librar. Naivă cum sunt, credeam că apuc să citesc fie pe drum, fie la destinație, așteptând lansarea. Doar că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea de la mare și cu panica și durerile de cap, așa că am început-o, de fapt, ceva mai târziu, la Gura Portiței, unde am citit-o în liniște deplină, cu valuri și picături de ploaie călduță care au completat atmosfera.

În timp ce alte cărți de aceeași autoare așteaptă să le vină rândul, acum știind că ne-am (re)găsit când trebuia, am ales să scriu despre Clopotul de sticlă cu speranța că și restul mă vor captiva nu ca orice altă carte, ci mai degrabă ca un întreg procedeu special, un ritual prin care „cine sunt eu” și „cine e Sylvia” devin o entitate nouă care dă, prin ea însăși și doar așa, sensul potrivit experienței de a o citi.

M-a emoționat cartea, evident, dar cel mai mult m-a intimidat. Știu că bolile psihice trebuie să fie ținute sub control, tratate și deloc elogiate, dar în același timp mi-e greu să mă abțin de la gândul că, indiferent de boli sau de lipsa lor, geniul merge cumva în paralel și reușește să realizeze tot ceea ce a fost menit să realizeze. Și chiar dacă nu cred în noțiunile religioase care s-ar deduce aici, cred, în paralel și cumva paradoxal, că geniului îi este dat să fie și să se autoepuizeze.

Ce poți să mai speri tu, omul banal, muritor și consumator de resurse ale planetei fără vreun scop anume, fără vreo mână întinsă cu compasiune cuiva, că vei realiza pe lumea asta ca să te achiți de datoriile pe care le acumulezi neîncetat, secundă de secundă? Ai putea, de exemplu, să fii o altă Sylvia Plath, iar asta e ideal pentru mine. Poți să dai lumii literatură excelentă, iar asta te va absolvi de vina că duci Terra mai aproape de pieire decât dacă te-ai dizolva brusc. Pentru că suntem cu toții poveri pentru lumea asta care ar fi perfectă și fără noi, dar foarte, foarte puțini au ghinionul de a fi geniile care ne bucură pe noi, ceilalți, masa mare de oameni mici.

Pentru mine a fost revelator și purificator să citesc romanul inspirat de o bucată deprimantă din viața autoarei, când cele bune și cele rele au lovit-o cu egală brutalitate, când a explorat New York-ul și lumea „mare” și „bună” (vedeți rostul ghilimelelor dacă o să citiți cartea) și când s-a văzut nevoită să îngenuncheze în fața bolii, conștientă că fiecare privire în pământ este, de fapt, încă o lopată de pământ greu pe propriul mormânt.

Ce vreau să spun cu toată pasiunea de care sunt capabilă e că Sylvia Plath e un autor de citit și de iubit. În particular, cred eu, și de respectat. De disecat, frază cu frază. De ținut aproape în zilele în care nimic altceva nu are sens, în orele când nici propria persoană pare să nu mai valoreze nimic, nedemnă de vreun efort anume, nici chiar de cel mai mărunt – ca atunci când, oripilată de gândul că trebuie să-și spele părul, personajul din Clopotul de sticlă argumentează irefutabil că acțiunea e inutilă de vreme ce nu e un fapt definitiv, ci unul care cere repetiție după repetiție până la sfârșitul zilelor epuizante de pe lumea asta.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *