Copilăria noastră, a niște Kaspar Hauseri de neînțeles

Copilăria lui Kaspar Hauser mi-a atras atenția la Bookfestul brașovean, unde s-a vorbit despre ea ca despre o carte a copilăriei, într-un fel mai expansivă și deloc statică, așa cum aș caracteriza ce a scris Cărtărescu pe (oarecum) aceeași temă; cert e că, deși îl văd (/vedeam?) pe Cărtărescu drept divinitate, Copilăria lui Kaspar Hauser mi-a plăcut mai mult decât Orbitor și Solenoid la un loc, iar cele două (hai să numărăm volumele și să spunem patru, să pară mai multe) mi-au plăcut destul.

Există dezbaterea: cele 12 texte cu același narator sunt proze scurte sau roman? Eu sunt din tabăra care ține cu romanul. Așadar, personajul-narator e Bobiță, bucureștean; chiar am postat una dintre primele mele impresii, de pe la primele pagini, spunând că e incredibil cum copilăria mea, care a avut loc într-un sat din Bacău la începutul anilor ’90, poate fi evocată atât de ușor, scormonită în detaliu de cartea asta.

După care mi-am dat seama că nu e o carte despre locul unde ai copilărit, ci despre cum. Despre cum mulți dintre noi sunt inadaptați, străini de propriile familii, niște Kasper Hauseri de neînțeles nici pentru cei apropiați, care ne vor binele, dar nu știu cum să-l facă; suntem oameni mici și răi și viciați care se luptă să scape din ghearele unei copilării marcante ce pare un abis cu care nimeni, niciodată nu s-a mai confruntat.

Nu este neapărat o carte a rememorării, așa cum am crezut inițial, ci una a retrăirii „greșelilor” copilăriei și la maturitate, a expunerii acelorași răni care, în ochii noștri, ne fac mai puțin oameni decât pe ceilalți. Oricine și oricâți ar fi ceilalți, trauma noastră e cea mai mare – sau lipsa sau dorul sau frustrarea – pentru că asta am trăit noi și asta înțelegem și dincolo de cuvinte. Suntem mai mici și asta ne face, măcar pentru noi, niște martiri, niște eroi care s-au jertfit pentru propria viață.

Este un roman al frământărilor sinelui, al singurătății și al mascării acesteia sub straturi groase și dense de alcool și uitare auto-impusă, dar și determinată de alcoolul anterior menționat.

În Copilăria lui Kaspar Hauser avem o izolare ce aduce a auto-izolare, chiar auto-pedepsire; în mod clar o inadaptare a unui introvertit poate prea conștient de o anume superioritate a sa, o excepție în cercurile din care el face parte, treptat, în viață, parcă mereu nepotrivite pentru el, personajul-narator, mereu aflat cu un pas înaintea, dar și în lateralul masei în a cărei mentalitate nu se regăsește și pe care, preeminent, o respinge.

Cartea este musai de citit și se găsește pe site-ul editurii Polirom, aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *