Viața ca un buton de pauză între apropieri

M-am apropiat de Robert Negru și de Alexei Toma, personajele romanului lui Bogdan Răileanu, cu un grad ridicat de precauție, neavând experiența vreunei prietenii din copilărie sau adolescență care să mă fi marcat pe mine atât cât ar fi trebuit pentru a înțelege pe deplin necesitatea recuperării unui timp pierdut în relația cu un apropiat pe care viața și vremurile îl duc, treptat, tot mai departe. 

În Teoria apropierii am remarcat – și acum mă refer la cronologia faptelor – că prietenia poate însemna să chiulești alături de celălalt, să fumezi și să mergi la prostituate, să ai discuții în care sari de la un subiect la altul (SIDA, dimensiunile care contează în viață, sinucidere) fără teama că s-ar putea să nu poți fi urmărit de celălalt.

Comparația permanentă între rural și urban, între „ei” și „noi” capătă dimensiuni tot mai mari, ca un inventar al cercurilor infernului lui Dante: avem zonele limitrofe versus Buftea (locul unde cresc cei doi), Buftea versus București (locul la care visează toți cei din apropierea capitalei, atât de aproape și totuși inestimabil de departe de locul unde se întâmplă tot ce contează pentru ei, București versus SUA și senzația permanentă că viața e în altă parte. Certitudinile adolescenței, cum este cea a lui Alexei, care crede că va deveni actor, nu mai au nimic de-a face, descoperă ei câteva decenii mai târziu, cu realitatea. Poate că viața nu era în altă parte. Sau poate că, de la un capăt la altul, visul și speranța nu au nimic de-a face cu concretizarea zilei de mâine.

Cei doi, Robert și Alexei, au fost prieteni de la vârsta de cinci ani și până la sfârșit de liceu; au pierdut legătura, nu se mai regăsesc decât pe la 40 de ani. Întregul context, pe cât de puțin probabil ar părea dacă vi l-aș rezuma acum, iese din mâinile autorului extrem de credibil și natural. Cei doi se reîntâlnesc și e ceva atât de firesc în interacțiunea lor, încât tot ce urmează nu poate anula în vreun fel farmecul restabilirii unei conexiuni transformate, dar încă prezente.

O aparentă ratare urmărește destinul fiecărui personaj, fiecare și-ar dori să fie în alt loc, să facă altceva. Până la un punct, atunci când intervine ceva – să fie oare resemnarea? Călătoria pe care o fac cei doi spre o recuperare a timpului pierdut și o reconstruire parțială a senzațiilor unei vacanțe petrecute la Veneția seamănă tot mai mult, cu fiecare zi ce trece, cu mișcarea spre baza strâmtă a pâlniei infernului sus-menționat.

Pentru Alexei, tentațiile din jur devin ispite în cel mai religios sens posibil, sunt adevărate teste – pe care, pe de altă parte, Robert nici nu-și pune problema să le țină piept, să le treacă. Percepția diferită a celor doi asupra vieții în cele mai mici dintre detalii și regăsirea dincolo de diferențe fac din Teoria apropierii cartea pe care o voi face cadou tuturor celor dragi în viitorul apropiat. Dorind să aflu de la ei dacă într-adevăr viața, ca un element extern de necontrolat, este cea care apasă butonul de pauză în contextul apropierilor noastre episodice.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *