Ce se întâmplă când nu știi dacă trecutul e trecut, prezent sau viitor?

Motanul s-a sinucis a apărut în 2019 la editura Herg Benet și e cartea care mi-a răsturnat și repoziționat simțurile timp de două zile, cât mi-a luat să o citesc. Și care m-a lăsat cu o poftă incredibilă de coniac, cafea, cornuri cu unt și înghețată de vanilie gustată de pe buzele reci și umede ale cuiva drag, totul într-un atemporal decor încețoșat, populat de fețe greu de distins, dar pe care ajungi să ai certitudinea că le știi de undeva, din această viață sau poate din altele.

Sunt multe lumi în cartea lui Gabriel Bota: un univers e populat cu fericire care se naște din interacțiunea cu un motan, altul cu șobolani uriași morți, cu căutări după locuri-de-visat, cu oameni care colecționează chiștoace fără a fi fumători.

Personajul Gripha, care apare menționat o singură dată, m-a dus cu gândul la grifoni. În orice caz, întregul volum dă impresia de univers populat cu ființe fantastice din mitologia universală, chiar dacă ele nu apar propriu-zis, ci sunt mai degrabă intuite cu același simț care ne permite să bănuim dezastrul cu câteva clipe înainte sau prezența celui pe care-l bârfim cu patos în spatele nostru.

Motanul s-a sinucis e o lume în mișcare după un ritm și o logică doar de sine știute, cu ”Chasing Cars” de la Snow Patrol pe fundal. Fără o aparentă legătură între ele, prozele din această carte alcătuiesc pereții unui labirint uriaș, cu goluri de logică, de memorie, de realitate și chiar de personaje, la fel ca-n episodul acela din ”Black Mirror” unde părți ale realității sunt blurate pentru a fi evitate.

Printre altele, fericirea este firul care leagă toate textele, e elementul central și scopul absolut al majorității personajelor, și ele stoarse de fericire – la fel ca motanul care se sinucide. Cărțile unor mari scriitori de relevanță mondială sunt fie fundalul, fie pretextul sau măcar decorul unora dintre texte.

Ca un triptic ce se repetă la nesfârșit, în mii și mii de formule, în mii și mii de universuri, Motanul s-a sinucis e o oglindă utopic-distopică pentru un sine măcinat de însăși existență, prins în timp la confluența trecutului cu prezentul și viitorul, care se confundă și se amestecă într-un rezultat cremos și difuz, tentant și înfricoșător.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *