Incinerate, înmormântate, îmbălsămate, disecate, furate, fetișizate: cadavrele

Am dezvoltat o ușoară obsesie pentru cărțile din colecția sapiens a editurii ART și mă cam mândresc cu asta, de vreme ce, la fel ca tot ce a apărut la ei în colecția musai, vorbim despre niște cărți ce trebuie citite și pe care parcă nici nu mai contează dacă le placi ori le adori sau, dimpotrivă, le detești. Ai nevoie de ele și de ce au ele de oferit ca informație, iar asta înseamnă pentru mine o carte foarte bună.

E la fel cu Viața secretă a cadavrelor, o carte pe care am devorat-o cap-coadă și am început să o venerez de la prima pagină și la care am remarcat două mari plusuri: multitudinea de informații despre istoria cadavrelor în lume și umorul absolut deplasat – bolnav, deci fascinant – al autoarei. Au fost pe gustul meu chiar toate glumele ei morbide, în cele mai nepotrivite dintre contexte, căci așa mi-am dat seama și că e un om relaxat, care altfel nu ar fi putut scrie o asemenea carte – pur și simplu pentru că nu ar fi putut digera toate grozăviile la care a fost și este supus corpul uman odată golit de ceea ce mulți numesc „suflet”.

Așadar, fără a încerca să vă răpesc din bucuria acestei lecturi, v-aș îndemna doar să o citiți ca să aflați de ce „nu e obligatoriu ca moartea să fie plictisitoare”, cum afirmă Roach la început. Putem alege, încă din timpul vieții, ce să se întâmple cu corpul pe care-l lăsăm în urmă, iar aici variantele chiar vin cu nemiluita (see what I did there?). În orice caz, acele variante există în alte țări și enumerarea lor m-a făcut să mă întreb: oare la noi îți poți dona corpul pentru știință, pentru cercetare, pentru experimente, pentru orice, ceva folositor celor rămași să fie?

Înarmată cu multă răbdare și cu o mulțime parcă inepuizabilă de curiozități, autoarea reușește să detalieze despre utilizarea capetelor în practica de medicină, despre crimele comise pentru a avea obiecte de studiu, furturile de cadavre din aceleași motive, descompunerea  și crângul împădurit și populat cu morți aflați în diferite stadii de degradare la Centrul Medical al Universității Tennessee, felul în care auzi larvele care se hrănesc dintr-un mort, bacteriile care se duc din gură spre creierul pe care-l devorează și care apoi „curge prin urechi și bolborosește pe gură”, testele auto care au verificat, cu ajutorul decedaților, toleranța corpului uman la impact, felul în care cadavrele din rămășițele unui avion „spun povestea” accidentului aviatic (cum ard și se comportă corpurile din imediata apropiere a unei bombe versus decesul la impactul cu apa, de exemplu) și multe, multe alte detalii despre cât de multe mai spune despre noi corpul pe care-l lăsăm în urmă.

Corp care este fascinant atât viu, cât și lipsit de viață. Care poate fi de folos celor din jur atât viu, cât și chiar la o vreme după ce a intrat în putrefacție. Care – ce e cel mai fascinant – poate schimba cursul istoriei și după trecerea noastră în neființă. Aș pune Viața secretă a cadavrelor pe lista de lecturi (obligatorii sau opționale) din școli, ba chiar și din alte medii (poate cele religioase) pentru a lărgi perspectivele despre implicațiile unei eventuale desacralizare a trupului uman.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *