Nu mi-am omorât bărbatul

Liu Zhenyun a scris Nu mi-am omorât bărbatul de parcă ar fi făcut întâi o vizită prin instituțiile românești ale statului, înșirând apoi evenimente demne de teatrul absurdului într-o carte care mi-a amintit de bancul acela cu vecinul care sună să denunțe existența unor bijuterii în lemnele și grădina cuiva, iar Securitatea vine și îi taie lemnele și sapă grădina omului. Nu sunt bună la spus bancuri, așa cum nici Li Xuelian, personajul principal, nu e bună la a-și rezolva o problemă pe care i-o aduce apariția celui de-al doilea copil: încercarea de a-și determina fostul soț, prin lege, să se căsătorească iar cu ea. Am putea fi tentați să zicem că e aproape romantic și chiar așa ar fi dacă Li Xuelian nu ar face asta cu scopul de a divorța iar, „pe bune” de această dată, de vreme ce ea consideră divorțul inițial o minciună.

Titlul cărții face referire la personajul Pan Jinlian, simbolul femeii adultere care își omoară partenerul. Există, în plus, numeroase referiri la scrieri chineze vechi (pe care mi-ar plăcea să le citesc cândva).

Deși pare o situație atipică, dintr-un alt unghi pare un alt „caz clasic” de divorț: cei doi, chiar dacă se despart amiabil, mai găsesc ulterior motive de râcă; majoritatea cunoscuților se alătură unuia dintre cei doi, iar celălalt se simte judecat și părăsit, deci nedreptățit, căutând ceea ce consideră a fi dreptatea într-o situație care nu mai există.

Am sesizat ironia până și la percepția dimensiunii sexuale a vieții: sexul e consensual, dar contestat apoi tocmai pentru că personajele nu par a fi în stare să se bucure cu adevărat de prezent. Într-o mare de funcții al căror rol nu îl înțelege, Li Xuelian nu reușește să își pună întrebarea (decât mult prea târziu): merită să îți dedici viața luptei contra cuiva sau pentru o cauză? Întreaga viață? Toți anii aceia de luptă sunt pierduți sau, dimpotrivă, câștigați? Pentru că Li Xuelian are o înverșunare care, în cele din urmă, presupune chiar pierderea din vedere a scopului.

Ineficiența poliției, corupția „mică” (mai păcătoasă chiar decât cea la nivel macro), nevoia (justiției și a spitalelor) de necazuri ale cetățenilor, necunoașterea legii, birocrația și corupția sunt ușor de recunoscut în text și nu e deloc dificilă găsirea unor corespondenți în România zilelor noastre.  Dincolo de orice, pe multe pagini avem viziunea unei femei obosite, frustrate și needucate asupra mitei și corupției. Oricine nu o ajută îi devine inamic, toți cei ce încearcă să o îndrume vor, crede ea, să profite de situația ei, iar partea a doua a cărții, a cărei acțiune se petrece la douăzeci de ani după prima, nu este deloc improbabilă, din nefericire.

Nu mi-am omorât bărbatul mi se pare o carte musai de citit, aici și acum, în țara noastră cea de toate zilele, cu toate probleme pe care le are sistemul nostru judiciar, dar și cu cele ale sistemului de sănătate și, mai presus de toate, cel de la care pornește totul: eșecul continuu al educației. Dacă n-ai mai ieșit de mult din casă sau dacă ai făcut-o, dar nu ai interacționat cu un funcționar de stat, cu un medic, cu un profesor scrâbit și sătul de munca depusă, crede-mă că afli din cartea aceasta cum e la noi, nu-i nevoie să te duci până la ANAF și nu există șansa să dai aici de prea multe non-relatable facts. Poate doar numeroasele personaje ale lui Liu Zhenyun care își ard singure palme (deranjant de des) să ne mai amintească de diferențele culturale, dar cam atât.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găsești cartea aici

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *