Ermetism și exuberanță, viață la întâmplare și moarte plănuită: „Istoria secretă”

Publicată inițial în 1992, iar la noi, în colecția CPT (Carte Pentru Toți) a editurii Litera, în 2020, și tradusă între timp în vreo 30 de limbi, Istoria secretă a Donnei Tartt este printre cele mai bune cărți pe care le-am citit vreodată.

Căutând informații despre limbile în care s-a tradus, am dat de un detaliu și mai interesant: pentru a scrie Istoria secretă, Donna Tartt a primit un avans de 450  000  de dolari. Să tot scrii așa! Și da, l-a meritat, dacă mă întreabă cineva. Informația provenind dintr-o carte apărută în 2014 și care îi este dedicată exclusiv romanului de față – se numește The Secret History – 101 Amazing Facts You Didn’t Know și poate fi citită parțial pe Google Books, aici. Că tot m-am băgat în subiect, am mai aflat că drepturile de autor i-au adus alți 500 000 de dolari, drepturile pentru traduceri încă pe atât.

Ediția pe care am citit-o eu este într-un format mic, portabil și prietenos, în ciuda celor peste 850 de pagini – nici fontul nu este deranjant, am citit-o chiar cu mare ușurință.

Romanul Donnei Tartt exploatează, cu duioșie și un soi de realism crud, rareori poleit de naivitate, experiențele care transformă pentru totdeauna un grup de prieteni – cu atmosfera ternă specifică celor pe care i-am descrie, cel mai adesea, drept tocilari, cu acțiunea demnă de un roman polițist sau, mai degrabă, psihologic.

Scenele dure, solicitante sau înfiorătoare pentru unele dintre personaje (și cititori) alternează, îmbinându-se înduioșător, cu peisaje care parcă transmit prin pagină mirosul frunzelor care se scaldă în lumina aurie a soarelui sau senzația de tremur incontrolabil cu care se confruntă Richard Papen, personajul-narator, într-o iarnă pe care și-o petrece, nevoind să recunoască faptul că era sărac, într-un pod cu acoperișul spart, ascunzându-și situația de noii săi prieteni, un grup înstărit peste puterea de înțelegere a lui Richard.

Același talent incredibil al autoarei l-am remarcat și la creionarea lui Bunny Corcoran, despre care aflăm de pe prima pagină că este mort: extrem de agitat, răutăcios și enervant, reușind să stârnească, inevitabil, simpatia sau, în cele din urmă, mila.

Istoria secretă prezintă o anumită tușă de exclusivitate, datorită personajelor care nu sunt dintre cele comune: studiază greaca într-un grup restrâns, de doar șase persoane, cu un profesor excentric, și sunt atrase de dimensiunea mistică a vieții. Invocă spirite care le dezleagă apetitul carnal și care, nici ele nu știu dacă direct sau indirect, le îndeamnă la crime comise cu bestialitate. Incestul plutește în aer ca o bănuială, e mereu o incertitudine, o realitate sugerată și intuită.

Pot fi recognoscibile bețiile studențești, cele care încep după-amiaza și se termină în seara zilei următoare, când trezirea vine ca o lovitură de gong – mereu urmată de o veste mare, poate șocantă – într-un pat pe care, chiar dacă îți aparține, nu-l poți recunoaște la început. Uciderea lui Bunny, o acțiune planificată și aprobată de întregul grup, este exact lucrul care se întoarce împotriva lor ca un bulgăre de zăpadă: capătă proporții în conștiința fiecăruia și începe să macine temelia prieteniei lor, dar și sinele.

La limita dintre ermetism și exuberanță, jonglând la înălțime pe linia șubredă dintre crimă și auto-apărare, operând cu un limbaj când colocvial, când presărat de fragmente de discuție purtate în greaca veche, ceea ce se întâmplă cu personajele din Istoria secretă e un exercițiu reprezentativ de viață analizată în detaliu – cu moartea drept încoronare, eliberare și, în același timp, condamnare.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *