Există un loc pentru fetele pe care nu le vrea nimeni

Există un loc pentru fetele pe care nu le mai vrea nimeni, iar acela e Idlewild. Un internat cu fete care amintesc de cele din liceul cu modele din a doua carte a lui Alexandru Voicescu, Fata de la Nord de ziuă, despre care am scris aici. La fel ca la el, Simone St. James foloseşte un teren feminin, delicat şi sexualizat, prin urmare extrem de ofertant, pentru a contura o poveste în care simbolul feminin poate fi şi victimă, şi călău, vrăjitoare şi element component al vrajei, dar şi principalul afectat de magie. Fetele din Idlewild sunt naive şi cuminţi, dar întinate înainte de vreme de forţe nesupuse lor şi-aduse la internat de parcă ar fi aruncate după ce au fost folosite şi stoarse de umanitate, dar îmbibate cu ruşine şi frică.

Astfel, acţiunea din Fetele din Idlewild se desfăşoară pe două planuri: pe de o parte, anii 1950, cu internatul de fete mereu înspăimântate, dintre care mai dispare câte una, şi în 2014, pe de altă parte, când o jurnalistă încăpăţânată şi suferindă începe să facă săpături pentru că moartea surorii ei, deşi întâmplată cu 20 de ani în urmă, nu-i dă pace. E ca şi cum ai citi două cărţi; dacă acţiunea care se petrece în prezent e destul de previzibilă (jurnalista cuplată cu poliţistul alături de care face echipă bunicică, secrete de familie care le pun relaţia în pericol, clişee despre meseriile liberale), povestea din trecutul mai îndepărtat este complet diferită şi face ca întregul roman să merite să fie citit.

În anii 1950, fetele care, simţindu-se rău, leşinau, erau trimise la camera de detenţie specială pentru că se considera că au cauzat un incident. Supraveghetoarele şi profesoarele lor nu voiau să le fie în vreun fel perforată pânza care separa restul lumii de renegatele de care aveau ele grijă, iar totul trebuia să respecte reguli stricte, nedrepte, inumane dintr-o perspectivă actuală. Internatul e de o „familiaritate sufocantă”, iar vizitele familiilor au loc extrem de rar, după un program care aminteşte de felul în care se întâlnesc cei periculoşi din puşcărie cu cei dragi.

Lipsite de demnitatea umană şi victime ale unui tip de demnitate impusă şi necaracteristică nici mănăstirilor, fetele se transformă, peste ani, în nişte bătrânele ghiduşe, răutăcioase, dar tot naive şi fragile, care nu prea mai lasă să se întrevadă suferinţele care le-au marcat adolescenţa petrecută într-un internat bântuit şi presărat cu crime şi dispariţii.

Un element foarte important este aducerea în discuţie a lagărelor naziste şi a posibilelor vieţi ale celor care au scăpat de-acolo… doar pentru a-şi găsi alte sfârşituri premature, mai şocante, nedrepte, revoltătoare. Ravensbrück a fost un astfel de loc, făcut exclusiv pentru femei, iar o parte însemnată din istoria lui se regăseşte în romanul Simonei St. James, cu accent pe zecile de mii de femei exploatate, decedate prin gazare sau muncă ori înfometare, element istoric cu pricepere inserat într-un roman care poate că transmite astfel, tinerilor şi nu numai, că reîntoarcerea la istorie este esenţială pentru a nu repeta greşelile, aşa cum spunea Santayana, de exemplu.

Naraţiunea curge cu foarte mare uşurinţă, personajele sunt bine conturate, există mult suspans şi criminalul nu e cine crezi că e, iar Fetele din Idlewild (un loc pe care, dacă l-ai traduce, poate că s-ar referi la un rău aflat continuu în aşteptare) trebuie citită fie şi doar pentru Ravensbrück şi obscurul 1950 la Idlewild Hall.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *