Înotând spre casă în fragilitate şi disperare continuă

O proză „stranie, insuportabil de tristă”, cum bine punctează The Washington Post, este acest roman scris de Deborah Levy şi apărut la noi în 2019 la editura Litera, în traducerea Irinei Negrea. O carte a cărei tristețe se insinuează în cititor ca o scrisoare de adio a unui om care își încheie socotelile cu viața și care dă mai departe, către cititorul întâmplător al biletului, senzația de inutilitate, fragilitate umană și disperare continuă.

Kitty Finch e eterna frumoasă rebelă și melancolică, în rochii vaporoase sau goală în mijlocul mulțimii scandalizate, care își reafirmă rolul de stăpână a propriei existențe cu fiecare ocazie. Prin gesturi care altora par deplasate, printr-o sexualitate fluidă și cu unghii în culori tari. Prin căutarea fără încetare nu a unui salvator, ci a unui partener egal în lupta cu un fel de existential dread, cu un spleen ce picură din pagină ca dintr-o scriere de Baudelaire ori Bacovia, cu o contestare a tot ce e ca la Karl Ove Knausgård.

A tot ce e în ea şi-n ceilalţi deopotrivă, aici este Kitty Finch fascinantă căutătoare a slăbiciunilor din ceilalţi în maniera în care minusurile lor le vede, înainte de toate, în ea însăşi.

Înotând spre casă este romanul durerii mute şi surde, constante, fără un apogeu şi fără de izbăvire, o aglomerare de senzaţii negative fără început şi sfârşit, pe care nici dragostea şi nici moartea nu le poate face dispărute. Este mai mult un roman de stare şi mai puţin unul pe care să-l alegi pentru acţiunea care serveşte aici doar drept pretext pentru desfăşurarea unui suflet ca o operaţie făcută metodic şi cu precizie şi tenacitate asupra sinelui, cu o disponibilitate extraordinară de a observa fiecare tăietură, fiecare organ secţionat, fiecare arteră care se împleteşte cu alte elemente ale mecanicii interne.

Dincolo de refuzul apatic de a face parte dintr-o lume în care ceilalţi doar îşi neagă nevoia de a ieşi din scenă şi pe cea de a-şi asuma eşecul definitiv, înfrângerea în faţa vieţii ca sarcină de îndeplinit faţă de sine, romanul acesta este un mod ideal de a ne aduce aminte că strălucim mai ales atunci când vrem, că opţiunile şi motivele pentru a rămâne sunt cel puţin la fel de numeroase precum cele pentru care să declari „stop joc!” şi că delimitarea acestora şi luarea deciziei ultime se poate dovedi a se transforma foarte uşor din cel mai greu lucru posibil în cel mai uşor şi firesc.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *