câte cutii am împărţit

Ştii senzaţia aceea pe care o ai când părinţii te pupă şi îşi iau la revedere, te lasă în grija bunicilor, uşa se închide după ei şi tu, rămas sprijinit de geamantanul care îţi conţine viaţa de-o vară, trăieşti deopotrivă bucuria revederii şi anticiparea nostalgiei?

Sau prima zi de liceu sau facultate, după ce te-au lăsat părinţii la cămin sau chiar în garsoniera închiriată, după ce te-au întrebat de zeci de ori dacă eşti bine, iar tu ştii că ai vorbit serios când i-ai asigurat că da şi totuşi nu te poţi abţine din a privi fix pe lângă cutiile din care fragmente din fosta viaţă se insinuează în noua etapă?

Sau despărţirea aceea care a împărţit lucrurile mele de ale tale şi le-a pus în cutii diferite, gata să transporte amintirile fiecăruia dintre cei doi spre casele în care, peste ani, aveau să devină material de împărţit cu partenerul pe care poate nu l-ai cunoscut încă acum, când drama prezentă e mai mare decât poţi cuprinde cu închipuirea tot viitorul? Sau când ai trecut prin cinci mutări în şase luni?

Toate acestea, luate separat şi-amestecate deopotrivă, sunt senzaţiile pe care le simţi (din nou?) citind Cutii, cartea pe care autoarea o împarte în două părţi: prima este cea care şi dă numele volumului, iar cea de-a doua vizează „Oraşul, iubirea şi ce mai rămâne din ea”. Cu o voce poetică ce nu pune nici măcar un cuvânt acolo unde nu-i e locul, într-o poezie minimalistă şi cotidiană, şi cartea asta e ca Bucureştiul din ea, de „o normalitate de invidiat”, e onestă şi fragilă, răutăcioasă pe alocuri şi, repet, sinceră până la autosabotaj.

Mama i-a fost cutia din care s-a mutat apoi tot mai departe, spre cutii ce-au conţinut iubire şi promisiuni de locuri şi oameni noi, spre cutii unde gustul amar al dezamăgirii trece cu ajutorul imaginaţiei: „dacă m-aş fi născut într-o familie de afacerişti chinezi/ mi-aş fi tatuat pe omoplat o libelulă.” Dar eul poetic e strâns lipit de Bucureşti, acest oraş care „e mai mult al tău”, de troleibuze şi oboseală, unde alarma sună mai devreme ca  să poată fi amânată de mai multe ori, semnalând inconştienţa asumării inevitabilului.

Cutii, volumul de poeme al Cătălinei Bălan, este exact ce-ţi trebuie când petreci prima noapte într-o casă nouă, poate după un şir de mutări, când nu ai apucat încă să despachetezi tot; e cartea pe care te văd că ai citi-o în cort, pe un mal nisipos, sau pe munte, la cabana unde te-ai refugiat de agitaţia lumii şi de problemele cotidiene, amoroase. Găseşti în ea poezia despre tine şi universul tău mic şi expus, pradă aceloraşi ameninţări cotidiene. Dar poate că poezia Cătălinei Bălan poate şi să-ţi întindă o mână salvatoare sau, dacă nu, cel puţin liniştitoare în tot acest vacarm de sentimente şi vieţi bine împachetate, ca legate cu sfoară. Ştiu că pentru mine aşa a făcut, şi-aşa am mai descoperit un poet contemporan în care-mi pun speranţa de-a salva lumea prin frumos şi poezie în viitorul din care deja facem parte, cu tot cu cutiile în care ne înghesuim vieţile, fie că vrem să le uităm sau nu.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *