George Bonea: „O viață dedicată vânătorii de atenție e o viață care nu merită trăită”

Pe George Bonea nici nu mai ştiu de când îl urmăresc, dar ştiu despre el că-i omul ăla de pe Facebook care-n general te face să te simţi prost cu viaţa ta, cu alegerile tale superficiale şi cu modul de viaţă care presupune să consumi şi să acumulezi material, totul în timp ce te plângi că nu te iubeşte nimeni şi că nu avansezi aşa cum ai merita. Cel mai probabil este că voi îl ştiţi drept speakerul demotivaţional care iată că a scris şi-o carte. Pentru că despre ea am scris aici, nu mai fac decât să vă reamintesc că e un roman despre ce fac oamenii când află data exactă a sfârşitului lumii. Mai ales pentru că romanul a apărut odată cu pandemia, cu restricţiile impuse şi cu alergătura după făină, l-am luat pe George Bonea la o serie de întrebări al căror răspuns sper să vă facă cel puţin curioşi să-l citiţi.

Lansarea cărţii Îmi pare rău că am muncit a coincis cu perioada noastră de stare de urgenţă, când lumea, la fel ca-n romanul tău, a cam crezut că se sfârşeşte lumea şi a luat-o razna. Când ai scris-o şi cum de a apărut tocmai acum? Orice ai zice, pare planificat şi scris în acord cu istoria mondială foarte recentă.  
M-am apucat de „Îmi pare rău că am muncit” prin primăvara anului trecut (2019). Eram la muncă (într-o agenție de publicitate) și m-am gândit că ceea ce am scris în carte îmi sună veridic (prin ochii a ceea ce făceam atunci la birou). Am început să-mi construiesc povestea în cap, apoi s-o pun pe foaie și varianta finală a poveștii a plecat cu entuziasm spre editură pe 18 ianuarie 2020. Din momentul ăla şi până la publicare s-au mai scos/pus virgule, s-a căutat titlul perfect și coperta ideală.
Povestea n-a mai suferit transformări, dar perioada prin care trecem ne-a pus pe gânduri (pe mine și pe cei de la editură). Nu știam cum și când s-o lansăm. Din motive logistice nu ne-am încadrat s-o aducem pe rafturile librăriilor înainte de oficializarea pandemiei (probabil că dacă se întâmpla asta, azi eram George „Nostradamus” Bonea și puteam să-mi fac primul cult). În schimb, au tot fost discuții: „dacă o scoatem în plină pandemie ce vor spune oamenii? Dar dacă o lansăm după?”. Într-un punct m-am gândit că ea n-o să mai apară niciodată pentru că niciodată nu pare un moment bun. Ca atunci când vrei să dai papucii cuiva… niciodată nu e un moment bun.

Eu nu am ştiut nimic despre apariţia acestei cărţi şi te urmăresc relativ constant pe social media. Ce fel de scriitor eşti? Unul care ţine proiectul pentru el şi-l trimite la editură când e gata sau unul care caută confirmarea apropiaţilor şi dă teasere publicului?
N-am anunțat pe nimeni că lucrez la o carte până n-am avut ok-ul editurii și până nu mi-au spus că așteaptă varianta finală a poveștii pentru a intra în linie dreaptă în procesul de publicare. Apoi mi-am anunțat șeful despre carte, împreună cu demisia. În cadre restrânse am mai spus că lucrez/finalizez o carte și că sper să fie publicată și citită. Am așteptat să am lucrarea în mână și abia apoi am dat sfoară-n țară. Acum, prin interviuri, am anunțat că urmează să mai apare o carte și că lucrez la o alta. Putem spune că din punctul ăsta am căutat confirmarea și atenția oamenilor.

Pentru cine nu a citit romanul tău, pe scurt: se anunţă sfârşitul lumii, iar personajul tău narator asistă (şi ia parte, pe alocuri) la nebunia generală instaurată. Te-ai pus pe tine în acest personaj şi-ai încercat să dai o lecţie cuiva, să afirmi nişte convingeri sau măcar să plăteşti nişte poliţe cuiva?
Cred că oamenii confundă personajele unor cărți cu autorii, direct proporțional cu cât de bine știu/cred că știu autorul. Cei care au habar de faptul că fac stand up descoperă un personaj comediant și cred inevitabil că sunt eu.
Eu n-am încercat să dau o lecție, mai mult să exprim trăirile unui personaj care se găsește într-o situație complicată. Acele trăiri pot avea mai multe surse. Îmi e imposibil să cred că personajul cărții mele e singurul care gândește așa, că e singurul cu acele convingeri.
Cât despre polițe… cred că majoritatea autorilor se inspiră din ceea ce văd. Și unii oameni ne inspiră mai mult decât alții. Un prieten mi-a zis că uneori literatura poate avea un iz de bârfă dacă cititorul e contemporan cu acțiunea. Dar peste 50-100-500 de ani, când nimeni nu mai cunoaște „polițele”, se poate transforma în radiografie socială.

Dacă în stand-up viziunea cinică e izvor destul de sigur pentru glume care să prindă la public, în literatură asta poate da naştere cel puţin unor anxietăţi. Ai vrut să ai un roman amuzant? Unul care să-ţi ducă cititorii la psiholog? Care să-i facă să-şi ia viaţa la puricat pentru caÎmi pare rău că am muncit mai apoi să o schimbe?
N-am vrut să fiu hazos, să-mi râdă lumea cu lucrarea în mână. Nu-s bun la a scrie comedie în stilul clasic (poante). Sunt fanul și adeptul umorului observațional, ăla care te face să râzi când conștientizezi evidentul. De obicei asta-i forma de umor care merge cel mai bine cu ironia și sarcasmul.
Dar da, mi-ar plăcea enorm să știu că oamenii au făcut puțină introspecție citindu-mi cartea și că au ajuns și la psiholog, ori că și-au verbalizat problemele/temerile.

Tu însuţi eşti persoană publică şi depinzi, cred eu, de crearea de conţinut, de ce eşti dispus să faci pentru a-ţi ţine urmăritorii aproape. Tu încerci să faci lucrurile diferit faţă de cei cărora le reproşezi, prin acest roman, o existenţă superficială? Cum?
Să captezi mereu atenția audienței e foarte greu, mai ales în epoca online-ului. Cred cu toată ființa că o viață dedicată vânătorii de atenție e o viață care nu merită trăită. Dar poți face lucruri puține și de impact. Cu ceva noroc, evident. Eu încerc să-mi țin comunitatea de urmăritori activă și atentă cu postări de blog (aproape zilnice), show-uri de stand up, ocazionale concerte și proiectele de Youtube (precum Speakerul Demotivațional).
Fac toate astea pentru ei sau pentru mine? Nu simt că fac compromisuri și asta mă face să mă simt bine cu mine, costul fiind și o audiență mai mică (comparativ cu potențialul văzut de alții).
Cum? Cred că-s printre norocoșii care pot face ceea ce le place și asta să le aducă și ceva validare socială. Cât e acum e numai bine, bogdaproste… alții…

Am tot insistat că acesta este debutul tău în proză şi se pare că nu e aşa, mai există o carte publicată înaintea celei de faţă, şi-anume Miercuri 10, „semiliteratură despre şi pentru semisigucigaşi”. În 2013 declarai că atunci „când va apărea, fondurile din vânzarea cărții sunt destinate înființării unui cabinet psihologic în București, cu medici specializați în problemele adolescenților, care să discute în fiecare miercuri cu cei cu tendințe suicidale și cu familiile acestora și să le ofere consiliere gratuită pentru o perioadă de timp.” (aici). Cum a decurs acest proiect?
Acel proiect a decurs foarte bine (din punctul de vedere al planului cu înființarea cabinetului). Banii s-au strâns din vânzarea cărții și evenimentele adiacente (stand up și concerte cu trupa), cabinetul s-a deschis și ceva timp zilele de miercuri au fost gratuite. A fost un succes și o muncă de echipă (singur n-aveam nici măcar o șansă) și adevărații autori ai acelui proiect sunt Olivia Vereha și Cătălin Bindea. Ei au adunat oameni entuziasmați, voluntari și au organizat evenimentele.
Despre cartea „Miercuri 10” nu-mi dau seama dacă a fost un succes. Dar a fost un debut emoționant.

Legat de întrebarea mea anterioară, de unde preocuparea faţă de semeni la un om atât de cinic? Confund eu naratorul cu autorul şi pe cel de pe scenă cu cel din viaţa reală?
Dacă sunt speaker demotivațional nu înseamnă că-mi place să văd oameni triști. Și dacă sunt cinic nu înseamnă că nu-mi plac oamenii. Eu mi-am găsit fericirea în a sublinia anumite aspecte ale vieții și cinismul mă ajută să râd de ele, să le înțeleg și să caut soluții. Nu pot spune că sunt senzațional de preocupat de semeni. Sindromul salvatorului e prea obositor și nu mi-aș dedica niciodată viața încercând să salvez prea multă lume/prea multe situații. Dacă eram Superman, mă gândeam de două ori înainte să salvez orice situație. Unii oameni trebuie să învețe din greșeli, altfel se culcă pe o ureche că-i scapă cineva din nasoală.
Îmi plac unii oameni, mă ating anumite cauze sociale, dar caut să nu mă las copleșit de toată suferința umană. E colosală și eu sunt prea mic.

Cum e omul George Bonea şi ce n-ar face niciodată în comparaţie cu personajele din cartea lui recent lansată?
Am o temere. Aceea că într-o situație precum în carte e posibil să fiu mai rău. Nu știu dacă am „sămânță” de martir în mine. Poate c-aș putea să am, dar dacă până și Țuțea a făcut pușcărie pentru un popor de idioți… e greu cu sacrificiul.

Ce ai făcut de pandemia asta? Ai făcut rezerve de făină şi conserve? Ai reluat legătura cu nişte foste pe care poate te-ai gândit că nu le vei mai revedea?
În pandemia asta am învățat să gătesc, am descoperit condimentele și faptul că bucătăria românească are un mare handicap din punctul ăsta de vedere. Mi-am făcut rezerve în funcție de ce am descoperit pe net în materie de rețete. Și am făcut și câteva rezerve de conserve. Dar mi-am luat țeapă cu o iahnie de fasole cu ciolan. Foarte slabă. Cât despre foste… sper că au avut parte de o pandemie ușoară/frumoasă și că nu le-a lipsit nimic, astfel încât să nu simtă nevoia să fie căutate de mine.

Te foloseşti de faima de om de stand-up pentru a te propulsa ca scriitor sau vrei să tragi tare de ce poţi face din punct de vedere literar pentru a umple apoi săli cu oameni veniţi să-l vadă zicând glume pe scriitorul ăla cu mustăţi impresionante şi cu ură faţă de semeni? Unde şi cum se amestecă cele două calităţi ale tale?
Mi-ar plăcea să nu se amestece, dar îmi dau seama că e (aproape) imposibil. Temerea e că unele lucruri nu se pupă cu altele. Unii vor aprecia ce scriu, alții ce spun la stand up, ce cânt, ce zic pe Youtube… Aș vrea ca oamenii să vină la stand up pentru că-s amuzant, să mă citească pentru că le place stilul meu ș.a.m.d. Oricum, mare lucru să umplu eu o sală de spectacol cu fani ai cărții. Îmi și imaginez o Sala Palatului plină de oameni veniți să-l vadă pe „scriitorul” George Bonea, care mai spune și glumițe.

Plănuieşti o continuare pentru Îmi pare rău că am muncit?
Nu. Se simte nevoia de o continuare? Nu e evidentă continuarea? Mergi în hipermarket. Intră pe TikTok. Aia e continuarea.

Ce te bucuri că nu te-am întrebat şi de ce?
Nu-mi place să vorbesc despre viața personală. Pur și simplu. Mulțumesc.


Cu excepţia ultimei imagini, toate celelalte provin din arhiva lui George Bonea şi sunt realizate de Dana Marin.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *