Măiestria artei pasiv-agresive a civilizaţiei noastre

Pe poeta Olga Ştefan o ştiu de pe Facebook şi tot acolo o citesc zilnic, dar Civilizaţii este primul meu contact cu un volum scris de ea – deşi, dacă punem la socoteală poemele pe care le distribuie către utilizatorii de internet cu aplecări lirice, atunci se poate spune că-i cunosc îndeaproape universul poetic.  

În Civilizaţii, poeziile Olgăi Ştefan sunt ca lava şi ca mierea deopotrivă, într-un amestec perfect echilibrat de stranietate şi spirit blând, însă deloc docil, ba chiar rebel, nesupus. Se face disecţia fără milă a unor sentimente din care se recompun apoi alte realităţi, mai trainice în bizara lor fragmentare, ca nişte instantanee prezentate în şir, în fracţiuni de secundă sau mai puţin, alternând cele mai paşnice şi inocente imagini cu unele groteşti, pe cele divin-himerice cu cele diavolesc de umane.

Relaţiile sunt sferoide, iar infernul personal este cel din care eul liric se sparge şi luminează nedesluşit din zeci, sute de locuri, ca o reproducere într-un caleidoscop. Dintr-un corp „de care s-au agăţat podoabe” şi care „înaintează spre moarte” se strigă inaudibil cuvinte de revoltă. Se face o trecere prin moarte şi iubiri, indiferenţe şi amăgiri cotidiene, profesionale, iar secvenţele de familie le privim în treacăt, ca pe imaginile de pe timbrul de pe o scrisoare smulsă de vânt.

Cu o atitudine de renegat al societăţii sau măcar de autoizolat, eul liric pare să se lăţească în timp ca o gumă de mestecat încinsă pe asfalt într-o „vară de mărimea/ unei tumori pulmonare”. Cu toate acestea, „literele de foc” ale acestui ghetou emoţional compun un cuvânt nelalocul lui în acest vârtej, dar pe deplin asumat: recunoştinţa. Tragediile din jur sunt „o invitaţie la adecvare” în locul în care „inima bubuie tot mai stins”, o imagine emblematică pentru întregul volum fiind una de linişte asurzitoare, de vivacitate celebrând imobilitatea, de explozie a unui colorit de nedescris din necunoscutul care caracterizează o gaură neagră.

În final, poezia Olgăi Ştefan se desfăşoară diferit la fiecare citire, imaginile capătă voinţă proprie şi se suprapun, se descompun şi recompun, clădind oraşe suprarealiste, mereu în mişcare, independente de cititor.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *