Testamentele unei lumi care a încercat să reducă la tăcere femeile

În 2016, pe la începutul anului, o descopeream pe Margaret Atwood. Abia atunci. I-am citit, înainte de a mă îndrăgosti de Oryx şi Crake (despre care am scris aici) sau de Ochi-de-pisică, Povestea Slujitoarei, despre care am scris atunci cu un uşor scepticism pe Serial Readers, aici. De-atâtea cărţi încoace, Atwood a devenit una dintre scriitoarele mele preferate, deşi-s multe pe această listă, şi-i admir genialitatea – nu cred că e un cuvânt prea mare pentru capacitatea de a culege din istoria comună acele fapte care, odată expuse-n distopia adaptată şi cinematografic, i-au făcut pe mulţi să exclame că aşa ceva e imposibil, fără a fi conştienţi de ceea ce spune mereu autoarea: cum nu inventează, nu foloseşte prea multă imaginaţie, ci doar prelucrează ceea ce oamenii au gândit şi-au pus deja-n practică, spre îndelungata suferinţă a semenilor.

Testamentele m-au surprins şi mai plăcut decât Povestea slujitoarei: prin formă, înainte de toate; am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru povestirile compuse din fragmente de realităţi şi adevăruri, pentru modul în care cititorul – sau spectatorul, după caz – trebuie să accepte doze mici de explicaţii, pe care apoi, poate doar pe final, să le poată asambla într-o imagine mare, care să dea sens întregii istorii.

La mai mult de 15 ani de la întâmplările din primul volum, cartea de faţă prezintă mărturiile a trei femei din Galaad: antipatica Mătuşă Lydia, un copil demult pierdut şi regăsit sub o identitate neaşteptată şi o tânără din societatea teocratică absurdă ce se regăseşte în poziţia de a refuza căsătoria cu cel mai puternic bărbat la care ar putea avea acces. Cele trei femei, cu poveşti independente una de cealaltă, sunt în totalitate dependente de voinţa bărbaţilor din jur (dacă aţi citit prima carte, atunci ştiţi – sau măcar din serial – că Galaad e societatea profund religioasă în care femeile nu mai au drepturi, fiind împărţite după ce pot să facă – cele vârstnice sau sterpe într-un fel de lagăre, cele fertile devin Slujitoare şi au rolul de a purta copiii familiilor înstărite, o definiţie foarte întunecată a ideii de sclavie sexuală şi interpretare deficitară a scrierilor religioase). Fiecare mişcare este supravegheată, scrisul şi cititul sunt ferm interzise, pedeapsa cu moartea se aplică la orice colţ de stradă – sau la orice naştere de Necopil, când nu se mai străduieşte nimeni să salveze o mamă în chinuri dacă rezultatul nu este unul satisfăcător pentru familiile care, în lupta purtată pentru a salva rata natalităţii, se străduiesc parcă să bifeze tot ce ar putea fi considerat, obiectiv vorbind, deopotrivă păcat şi încălcare a drepturilor umane şi demnităţii individului.

Dacă nu eşti feminist(ă), există şanse foarte mari ca această serie şi mai ales această carte să-ţi stârnească măcar vreo câteva rânduri de întrebări al căror răspuns să-ţi clarifice viziunea pe care o ai în legătură cu femeile şi modurile dăunătoare în care mai mulţi oameni cu o astfel de perspectivă pot schimba istoria într-un fenomen global sau local amplu, cu rădăcini adânci în nedreptate şi misoginie. La fel ca glumele care circulă despre 1984, distopia lui George Orwell, sper ca aceste romane să nu constituie vreodată un manual pentru cei care visează la o lume unde ceilalţi să le fie sclavi.

Dincolo de forma care m-a uimit şi entuziasmat (de unde şi titlul cărţii, invocând materialele scrise ce sunt găsite la multă vreme după ce-a apus societatea descrisă de vocile Galaadului), am remarcat perfecta ancorare în realităţile care au inspirat-o pe autoare, felul tăios şi creativ în care aceasta, sub forma unui produs cultural, predă o lecţie despre umanitate în cel mai larg sens al său. Împletirea naturală a treptelor naraţiunii, voiajul fără confuzie prin fire cronologice încâlcite şi speranţa care se simte dincolo de cea mai neagră versiune a vieţii sunt doar câteva dintre motivele pentru care, independent sau urmând primului volum, această carte ar trebui citită şi recitită, cu un creion în mână şi o minte deschisă la posibilitatea de a fi deschisă şi mai mult, de a fi răvăşită şi reclădită poate, după alte principii – eu sper că mai sănătoase, căci o ţară care vede-n hainele victimei justificarea violului şi-n educaţie un atentat la puritate are nevoie foarte mare de astfel de cărţi, de oglinzi în care să citim viitorul pe care am putea avea impresia că ni-l dorim uneori.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *