Contact. Dictatura raţiunii: „Omul a născut monştri, iar ei ne conduc.”

Dictatura raţiunii este primul volum din trilogia Contact, debut al autorului român care inspirat îşi semnează cartea sub pseudonimul potrivit viitorului internaţional pe care-l prevăd cărţii, Flip Moraine. Un volum care sigur va stârni cel puţin controverse rasiale, în care ultimii oameni liberi se luptă cu maşinile dintr-un viitor nu chiar îndepărtat, cu oraşe subterane şi subacvatice, dar şi oameni care trăiesc în peşteri, cu personaje cu superputeri (dacă suntem de-acord să-i numim astfel pe cei cu memorie hipertimetică sau pe biologicii augmentaţi prin implant) şi o intrigă ca un millefeuille.

Primele evenimente au loc în 2298 şi 2325, cele care dau un oarecare situaţiei actuale, adică anului 2353, când relaţia tată-fiică a unor biologici într-o lume tehnologizată la culme este pusă în pericol chiar de munca fiecăruia, prin proiectul Contact, cel care vizează luarea legăturii cu o posibilă civilizaţie extraterestră. Marte este deja o a doua casă şi-un fel de dulap cu documente pentru cei de pe Terra, însă a venit momentul să exploreze şi alte lumi mai ales acum, când inteligenţa artificială o permite.

Noţiunea de păcat este magistral încorporată în naraţiune, elementele lingvistice sunt diverse, la fel ca informaţiile medicale şi de ordin psihologic sau din muzică, filosofie antică, plus detalii tehnice despre maşini, structuri construite şi AI. Toate acestea ar putea da un amestec pe care cititorul să-l considere „prea mult” dacă romanul SF de faţă nu ar fi scris cu atâta pricepere şi atenţie. Observaţiile de ordin moral sunt foarte iscusit arondate şi atribuite unor situaţii cu potenţial dilematic ale personajelor care îşi întrepătrund solid şi credibil complexităţile.

Cei „trecuţi în nefiinţă”, cum le-am spune azi, sunt Ridicaţi în lumea imaginată de Flip Moraine, iar conştiinţele lor sunt stocate cu ajutorul tehnologiei. Multiplicarea Ridicaţilor valoroşi, de exemplu, iscă aceleaşi probleme etice ca modificările genetice şi clonarea, fiind interzise. Sau nu, până ce nu garantează Autoritatea că acestea ar fi esenţiale proiectelor de dezvoltare. Ridicarea forţată (a unei nesupus) mi-a adus aminte de Silozul lui Hugh Howey, cu „eliberarea” în exteriorul spaţiului vital sigur a celor care erau pe punctul de a descoperi mârşăviile sistemului. În lumea anului 2353, crima supremă este încălcarea dreptului la educaţie, iar orice situaţie poate deveni, argumentată corect, o încălcare a acestui drept: de la atentate la greşeli la locul de muncă.

Complexitatea problematicilor de ordin etic – clonare, drepturile omului, definiţii ale acestuia şi ale lumii -, dialogurile care curg cu naturaleţe şi sunt foarte bine structurate, vocile diverse ale personajelor, acţiunea care se desfăşoară în puncte împrăştiate pe toată Terra (şi în afara ei, pe o staţie spaţială), hrana din ţesuturi sintetice şi carnivorii care mai sunt doar o amintire, referinţele cinematografice şi muzicale, toate acestea sunt motivele pentru care Dictatura raţiunii e pentru mine surpriza anului şi cartea pe care am început să o recomand în stânga şi-n dreapta, amatorilor de SF sau nu, de la primele pagini. În cele din urmă, acest roman este o meditaţie ştiinţifico-fantastică profundă şi multifaţetată asupra noţiunilor de bine şi rău, iar felul în care îi reuşeşte lui Flip Moraine este un exemplu mare şi grăitor pentru a susţine afirmaţia că şi la noi există scriitori „ca afară.” Acolo unde, dacă există dreptate pe lume, va ajunge în traducere şi romanul de faţă.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *