Corpul ei şi alte desfătări: încuiat în afara minţii tale sau blocat înăuntrul ei?

Visez la Corpul ei şi alte desfătări de când a apărut cartea la noi, în 2018, în colecţia Endorfiction a editurii Vellant. Asta pentru că am intuit, citind una dintre prozele scrise de Carmen Maria Machado undeva, poate în Iocan, nu mai ştiu exact, că am de-a face cu o scriitoare a cărei vulnerabilitate transpusă în cuvintele şi faptele personajelor îi dau o forţă uluitoare şi o feminitate de neimaginat, deopotrivă candidă şi feroce, ca a unui animal rănit care nu-şi pierde nici o clipă mândria şi care luptă pentru a fi lăsat în pace.

Corpul ei şi alte desfătări conţine opt proze scurte, extrem de diferite între ele, şi tocmai acest lucru cred că ajută foarte mult cititorul: îl zăpăceşte cu un anume stil şi-un format cu care îl obişnuieşte, în cele din urmă, pentru ca următorul text să dea peste cap toate credinţele deja acumulate despre autoare. Eşti luat prin surprindere şi de conţinut, şi de stil şi metodă, iar asta se explică, cred eu, nu doar prin talentul evident înnăscut, ci şi prin biografia din care aflăm la câte cursuri de creative writing a participat Carmen Maria Machado.

„Cusătura soţului”, primul text, mi s-a părut revelatoare prin prezenţa unor panglici de diferite culori care atârnă de pe nişte femei, strângându-le ca pe un cadou-secret de nedeschis, de nepătruns: verde la personajul-narator, roşie la glezna unei femei şi galbenă pe degetul alteia, poate semnificând nişte indicatori ai unor traume, o zonă tabu definitorie pentru cine şi cum este purtătoarea panglicii. În „Inventar” avem, aşa cum spune şi titlul, un mod sexual de a petrece sfârşitul lumii, în instantanee ca nişte slide-uri suprapuse din filme porno. „Mame” e despre sfinte femei cât se poate de profane şi un cuplu de lesbiene care totuşi procreează. Ajungem la jumătate cu un rezumat de episoade din Lege şi ordine, în „Peste măsură de atroce”.

A doua parte este la fel de surprinzătoare şi dătătoare de dependenţă. „Femeile adevărate au corpuri”, şi-aici vorbim despre stigmat, decorporalizare, femeile ca victime şi super-puterile lor în situaţii de viaţă care duc totul la limită, dar şi o altfel de vânătoare de vrăjitoare, un alt unghi din care să priveşti femeile ca pe o necunoscută ameninţătoare.

Femeile umblă prin alte femei, în sens medical sau sexual, în „Opt îmbucături”, dar cu naturaleţe şi compasiune, poate chiar cu teamă, dar nicicând cu scârbă. În aceeaşi măsură, această proză scurtă este în mod special utilă pentru a analiza o perspectivă asupra presiunii de conformare la norme de frumuseţe dureroase, nepotrivite. Femei bântuite sau care bântuie, cum întâlnim şi-n restul cărţii, ca o umbră de care nu ai cum să scapi, femei care aici au un dublu translucid, aproape ireal, care le materializează şi le aruncă în faţă frici vechi, altfel uitate.

„Rezidenta” este personajul care îşi aminteşte de copilăria într-o tabără de cercetaşe în timp ce-şi trăieşte maturitatea, episodic, într-o rezidenţă de creaţie, ocazie care suprapune magic şi întunecat cele două planuri temporale. M-a făcut de-a dreptul fericită finalul atipic şi imprevizibil pentru o astfel de povestire, cu astfel de premise.

„Stângace la petreceri”, în cele din urmă, a devenit preferata mea aşa cum au fost şi toate celelalte când le-am citit, înlocuite apoi de cea răsfoită cel mai recent: topografia unui corp într-o relaţie după un eveniment disruptiv şi continua căutare a unui sine uitat.

E foarte mult mister în aceste povestiri, foarte multe detalii despre care ai fi tentat să spui că sunt esenţiale şi lipsesc, dar pe parcurs îţi dai seama că setea ta de ficţiune frumos construită e pe deplin satisfăcută, că nu ai nevoie de nici un detaliu în plus, că autoarea a ştiut exact cum să dozeze cruzimea şi misterul, forţa cuvintelor şi a absenţelor acestora.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *