Reconstrucţia celor ce te-au lăsat în urmă şi zidurile alcătuite din tăceri

Sonia ridică mâna să-şi spună nemulţumirea, gâtuită de emoţia de-a se afla, nepotrivită cum se simte, în centrul atenţiei. Şi reuşeşte să declanşeze alte mici furtuni în vieţi de care este legată chiar dacă nu o simte, făcând din romanul Laviniei Branişte unul care pune cercetarea unui trecut comunist într-o altă lumină şi conflictul între generaţii şi sisteme în ansambluri care construiesc o armonie aparte de tot ce-am mai citit până acum pe această temă.

Miza romanului e desluşirea istoriilor mici şi mari: cea personală, de familie destrămată, cea intimă, a unei relaţii amoroase care se stinge-n absenţa comunicării, şi cea a unui regim comunist ce pare imposibil de reconstruit din poveşti şi documente. Sonia ridică mâna este un roman al deznădejdii şi resemnării, cu sporadice momente de revoltă cuminte, senzaţii care se intuiesc de la început şi care nu dispar indiferent de direcţia în care o apucă personajele.

În plus, romanul ilustrează parcă fără efort, cu naturaleţe, toate lucrurile pe care nu le spui când e momentul şi zidurile care răsar între oameni în jurul unor astfel de tăceri şi răceli. Ele cresc, se propagă în linişte, cu ură murmurată printre dinţii celor care decid pentru ceilalţi: părinţii pentru copii, bărbaţii pentru femei, mamele singure pentru copiii care le-au rămas consolare şi armă împotriva fostei jumătăţi.

Lumile sunt contrastante: cea dinainte de 1989 (perioadă comunistă împărţită şi ea, la rândul ei, într-un înainte şi un după, anul-cheie fiind 1974) şi cea de după Revoluţie, când Facebook-ul ajunge să facă parte din viaţa generaţiei părinţilor noştri, cu disponibilitatea lor de a crede şi-a distribui aproape orice – aceasta din urmă în contrast cu incapacitatea lor de a-şi exprima sentimentele şi a nu stigmatiza şi traumatiza mai departe; Bucureştiul care topeşte versus provincia ilustrată ca un duş rece, neplăcut, dar care te trezeşte; relaţia deschisă şi sinceră pe care o poţi avea cu un prieten de sex opus care este homosexual, lipsind deci interesul sexual dintre cei doi, versus tendinţa de a ascunde tot ce ţi se pare „ruşinos”, tot ce te face slab, faţă de partenerul de viaţă, acolo unde tocmai disponibilitatea absolută declarată e eclipsată de orgolii, plictiseală, lipsă de curaj.

*

Bunica din partea mamei i-a zis demult, demult, când era doar o fetiţă, că bărbatul nu trebuie să-ţi vadă niciodată chiloţii întinşi la uscat, iar mama, ceva mai încolo, în adolescenţă, i-a zis că bărbatul nu trebuie să vadă niciodată când eşti la ciclu. Bărbatul, această entitate fragilă care nu trebuie expusă la mizeriile corpului femeiesc. Că, dacă i se face scârbă de tine, se duce cu alta. Bunica spăla ea însăşi, de mână, la lighean, chiloţii bunicului, dar Sonia n-a apucat să dezbată niciodată cu ea acest aspect, nici să întrebe cine avea voie să vadă acei chiloţi, fiindă bunica deja nu mai era când Sonia şi-a pus problema. Nici cu mama, care căpătase aceleaşi învăţături, nu l-a dezbătut, dar intimitatea a devenit un loc riscant pentru ea, fiindcă n-a ştiut niciodată cât poate împărtăşi, cu cât îl poate împovăra pe celălalt, şi n-a ajuns niciodată cu nimeni în punctul în care aceste întrebări să nu mai conteze. (pagina 42)


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti recenzia aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *