Femeile şi pierderile lor, pasul necesar spre metamorfoza vrăjitoarelor

Pe Mariana Enriquez cred că tot prin Iocan sau Dilema veche am descoperit-o, şi-atunci am pus repede pe lista interminabilă cu cărţi de citit viaţa asta şi Ce-am pierdut în foc, volumul ei cu 12 proze scurte formidabile şi întunecate, apărut în 2016 în original şi în 2017 la noi, în traducerea-emblemă a lui Marin Mălaicu-Hondrari. Nu ştiu ca la noi să se fi tradus şi altceva, însă aştept cu nerăbdare să mai descopăr numele acestei autoare pe vreo nouă apariţie din librării pentru că m-a convins şi m-a readus într-o zonă care îmi era oarecum familiară în copilărie şi adolescenţă: împletirea în detaliu, cu atenţie, a realului şi fantasticului negru, a superstiţiei celor ce nu par să înţeleagă cu logica inefabilă a traumei absolute, a omorului şi-a fricii în stare pură, concentrată.

Femeile din cartea Marianei Enriquez nu sunt blânde, cuminţi, „neconflictuale”, ci sunt războinice cu diferite măşti. E greu să-ţi dai seama, printre altele, dacă dimensiunea onirică ori cea reală a vieţii lor e cea mai îngrozitoare – sau unde e limita dintre acestea două, până la urmă. Şocul şi oroarea vin în doze foarte mari, în reprize scurte, ca să te facă parcă să te îndoieşti de ce ai simţit anterior, ca Florencia în „Hosteria”.

În universul autoarei, fantomele şi oamenii sunt deopotrivă ai nimănui, iar drogurile sunt prezente în vieţile adolescenţilor rebeli care ar face orice să scape de plictiseală şi să uite de sărăcie. Pe alocuri, finalurile macabre sunt evitate natural, cu măiestrie; uneori, uciderea unor bebeluşi provoacă erecţii altor copii şi fascinează apoi, cu povestea lor, adulţii.

Am simţit ca pe un ecou pe tot parcursul cărţii „oase subţiri care atunci când se izbesc unele de altele sună ca nişte clopoţei de sărbători”, în vreme ce toate casele prozelor autoarei au un suflu propriu, întunecat, care se joacă în diferite moduri cu cei care le locuiesc. Reducând la esenţă, bărbaţii prozei Marianei Enriquez sunt superficiali, plini de prejudecăţi, mai degrabă răi din prostie; pe de altă parte, unele femei în mod conştient, altele doar intuite de restul… sunt foarte aproape de ce am cataloga drept vrăjitoare.

Deşi sunt egal de bune toate textele din volum, chiar dacă diferite la nivel de compoziţie, structură şi naraţiune, aş sublinia-o în mod pe cea care dă titlul cărţii Ce-am pierdut în foc pentru că subliniază controlul patriarhatului asupra societăţii şi felul în care femeile au câştigat puterea de decizie asupra vieţilor pe care le trăim cum vrem, murind la fel, astfel restabilindu-se şi noi standarde de frumuseţe, de existenţă în ansamblul ei. Forţa acestei povestiri stă mai ales în faptul că femeile din ea transformă ce s-a folosit ca armă împotriva lor drept scut ce le dă o incredibilă putere de acceptare ori schimbare, redevenind – prin revoltă extremă – stăpâne ale propriului destin.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *