Viaţa mincinoasă a adulţilor şi oglinzile greşelilor părinţilor

Viaţa mea a fost altfel după ce am citit Tetralogia napolitană şi am empatizat dureros când cu Lila, când cu Lenu, indecisă când a venit vorba să aleg un personaj mai aproape de inimă şi de traseul vieţii mele de până acum. Aş fi zis, într-o primă fază, că eu sunt Lenu, având în vedere cuminţenia şi ataşamentul faţă de studiu, dar cum să nu-mi identific momentele de rebeliune cu cele în care Lila şi-a luat viaţa în mâini şi şi-a asumat consecinţele?

Viaţa mincinoasă a adulţilor este primul roman scris de Elena Ferrante după tetralogia sus-amintită şi este una dintre acele cărţi care, citită fără context al creaţiei autorului, poate să explice capacităţile acestuia, potenţialul şi aria de interes. Îi dovedeşte din plin talentul şi îndemânarea cu care se apleacă asupra copilăriei şi adolescenţei, felul excepţional în care reuşeşte să vadă hibele adulţilor din perspectiva unei mult prea tinere fete, Giovanna, personajul-narator.

Giovanna are treisprezece ani şi o familie care până nu demult fusese fericită; însă tatăl îi spune într-o zi mamei, crezând că nu e auzit, că Giovanna începe să semene tot mai mult cu Vittoria, mătuşa despre care personajul-narator crede că e urâtă şi care e ţinută la distanţă de familie. De aici începe o căutare a oamenilor şi situaţiilor-oglinzi în care să se vadă Giovanna, care acum îşi pune sub semnul întrebării trăsăturile, ba chiar şi capacităţile de fată care fusese, până în acel punct, silitoare şi mulţumită cu viaţa ei. Testează, ca un copil ce încă este, cine poate deveni ea în raport cu ceilalţi şi în funcţie de cum o tratează ei: când şi cum se poate dovedi rebelă sexual, când să fugă sau să se ascundă, când şi de ce inteligenţa ei poate fi luată de o persoană de sex opus drept frumuseţe.

Toate frământările acestei tinere sunt de o sensibilitate şi o precizie care mie mi s-ar părea ieşite din comun dacă nu mi-aş aminti cum adolescenţa e cea mai neplăcută etapă dacă nu ai pe cineva alături pentru toate schimbările prin care treci în drumul spre a deveni femeie: toate piedicile şi încurajările pe drumuri pe care nu ai avea de umblat, toată jena că ba te-ai înălţat prea mult, ba deloc, ba că se văd sânii când celelalte nu au şi adulţii manifestă brusc un interes faţă de tine pe care nu-l înţelegi în totalitate, dar pe care îl intuieşti a fi periculos şi nepotrivit. Toate acestea le trăieşte Giovanna în timp ce se îndepărtează de familie şi se apropie de necunoscuţi alături de care îşi testează limitele şi îşi verifică trăsăturile şi personalitatea.

Accentul nu este pus neapărat pe adulţi şi pe minciunile lor care par să se înlănţuie la infinit, ci mai degrabă pe toate efectele pe care le au aceste minciuni asupra inocenţei încă maleabile a unei fiinţe care, necoruptă încă, mai speră să găsească în cei din jur un scut, un ajutor şi-un fel de manual de utilizare pentru lume şi provocările ei. În lipsa acestui ajutor şi cu o viaţă complicată şi condusă tot mai mult de minciuni ale celor mari din jur, reperele morale dispar, încrederea în sine se ruinează, iar copila de excepţie ajunge să fie doar o altă fată din mulţime, îmbrăcată-n negru şi gata să îngenuncheze în parc în faţa unui nespălat desfăcut la şliţ.

Aşadar, şi dacă n-ar fi scris nimic înaintea cărţii de faţă, Elena Ferrante ar fi putut ajunge la fel de cunoscută cum e astăzi; am găsit în Viaţa mincinoasă a adulţilor aceeaşi empatie faţă de copii şi acelaşi realism cu care le sunt privite existenţele deseori mai tumultuoase decât ale adulţilor, am identificat aceeaşi scriitură necosmetizată când vine vorba despre oameni şi faptele lor şi la fel de multă sensibilitate în prezentarea micilor detalii care poate că-n rest ar scăpa neobservate, dar care la Ferrante au rolul de pioni nevăzuţi care dau totul peste cap pentru un individ, o familie sau o comunitate întreagă. Cu atât mai mult are sens acum Frantumaglia, cartea ei despre scris. Şi cu atât mai mult vă încurajez să citiţi şi Tetralogia napolitană, asta dacă nu aţi făcut-o deja – eu am pus-o pe lista de recitit la bătrâneţe.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găseşti cartea aici

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *