„Frica, sărăcia, alcoolismul, singurătatea sunt boli terminale.”

Visam la cartea Luciei Berlin încă de la apariția acesteia la editura ART, în colecția cu cărți musai, în 2018. Fără să știu ceva despre autoare și, prin urmare, fără așteptări, intuiam că o astfel de carte apare (și) pentru oamenii ca mine, cei care caută semințele de genialitate în viața de zi cu zi a unor persoane care n-au bănuit nici ele, cel mai probabil, de ce erau în stare.

Se pot spune foarte multe despre acest volum al Luciei Berlin. Însă aș reține, dincolo de orice, că însăși autoarea este revelația mea din această carte. Notele biografice pe care le deducem din proza ei, surprinse cu măiestrie inconfundabilă, cu un aer tăios și matur, dar și vag amuzat în permanență, acestea sunt cadoul cărții pentru mine: poate, rezumat, faptul că un astfel de om a putut trăi o astfel de viață și-a reușit să scrie (și) despre ea cu decența și irepetabilitatea unui geniu.

Manual pentru femei de serviciu cuprinde peste 40 de proze scurte scrise de Lucia Berlin în diferite perioade ale vieții – și evident pentru un talent ca al ei, nu se simte o diferență între acestea în termeni de calitate a scriiturii, deși experiențele care i-au îndrumat pașii spre a așterne pe hârtie ceva inspirat din propria viață trebuie să-i fi influențat și priceperea sau măcar agerimea. Biografia autoarei este fascinantă, însă trebuie subliniat că Lucia Berlin nu trebuie confundată cu încântătoarea operă rezultată. Viața ei, așa cum spuneam, mi se pare o operă de artă în sine. Cam ca toate cazurile, fără a fi apreciată la vremea ei, când ar fi contat cel mai mult. Creația nu putea fi, așadar, decât comparabilă cu biografia care dă naștere, în parte, unui astfel de îndemn de a așterne pe foaie ceva fără prejudecăți, poate și fără așteptări. Nu știu mai nimic despre stilul ei de a scrie, despre tabieturi și crez creator, literar, dar cartea asta mi-a lăsat impresia că Lucia Berlin nu a vrut să impresioneze vreodată pe cineva.

Manual pentru femei de serviciu este rezultatul unor ochi care au văzut cu adevărat și al unei inimi care nu s-a temut să simtă. Probabil pare o afirmație vecină cu truismele, însă am tot disecat-o, chiar și după ce am scris, și sunt din ce în ce mai convinsă că superficialitatea pe care o mascăm în zilele noastre cu false preocupări și închipuite calități ne împiedică să vedem fără filtre și să simțim fără a ni se spune ce – de apropiați, sistem cultural cu valorile lui, mass-media, cinematografie, chiar cărți. Poate că în seara în care am plâns după vreo câteva zeci de pagini citite am făcut asta doar pentru că nu am făcut parte din viața Luciei Berlin. Mi-ar fi plăcut să o văd scriind câteva clipe, să beau un pahar cu ea înainte să se crape de ziuă, să o îmbrățișez și-apoi să dispar.

În volumul de față, cruzimea subtilă este constantă și fericirea episodică este la fel de intensă ca marile nenorociri. Din toate prozele răzbate însă tandrețe (cum e în apropierea dintre personajul narator și bătrânul indian din „Spălătoria lui Angel”), chiar și-n cele cu accente morbide clare („Jurnal de urgențe, 1977”). Mi-o imaginez pe autoare un fel de Melina, din textul cu același nume: fascinantă, irezistibilă. În amalgamul de tristeți pentru care se plânge la un moment dat, tot personajul narator începe să lăcrimeze și pentru propria singurătate, care nu este niciodată în prim-plan („Iar eu în sfârșit jelesc”, spune la finalul scrierii care dă numele volumului). Explorează prietenia, ce dai și ce primești în astfel de cazuri (în „Prieteni”) și de peste tot se vede cum educația prin expunerea la multiculturalism este una cel puțin la fel de bună ca oricare alta. Vorbind despre o lume în care respectul absolut este, totuși, numai pentru bărbați („Să plângi ca proasta”), licărul unor secvențe de viață trăită la cote absolute de o femeie este mai clar ca oricând (în „Lupini albaștri”, de exemplu, sau în „Pe curând”, acolo unde o existență întreagă e trecută în revistă fără afectarea la care ne-am aștepta).

Formidabil la Lucia Berlin este că spune atât de multe cu atât de puține vorbe, că e tăioasă și totuși tandră, plină de emoție pe care nu o etalează gratuit, ci o ține la piept ca pe un bun de preț din care oferă celui în nevoie. Că nu anticiparea succesului o face să dăruiască tot mai mult, ci înțelegerea zbaterii care nu o face cu nimic mai specială și cu nimic inferioară altor reprezentanți ai rasei umane. Lucia Berlin dovedește, prin scrisul ei, că este omul care a înțeles omul, care știe că: „Lumea merge înainte. Nimic nu prea contează, știți ce zic? Nu contează cu adevărat. Dar câteodată, pentru o secundă numai, ai o stare de grație, crezi că într-adevăr contează foarte mult.” (pagina 273)


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt;
găsești cartea aici

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *