Un refren al generației mele: „Oameni mari”, debutul Mariei Orban

Una dintre cele mai mari surprize ale anului 2020 în materie de cărți excelente este, pentru mine, romanul de debut al Mariei Orban, Oameni mari, apărută la editura Nemira în colecția coordonată de Eli Bădică. Așa cum spune și coperta, volumul de față este un refren al generației celor care au trecut de 30 de ani. Și, așa cum vorbeam cu cineva de curând la un interviu, știm că generația noastră este una a anxietății, a fricilor, ba chiar a fricii de anxietate, de-o exista așa ceva. Și-aceste temeri se insinuează în existențele noastre cotidiene, le acaparează treptat și sigur ca niște tentacule care apucă totul, de la relație la prietenii și joburi, și le lasă tot mai mult fără aer.

Oameni mari este, pe de o parte, romanul sexualității confiscate de mame, al rememorării inversării polilor de afecțiune și manifestare a acesteia prin lipsa exemplului părinților; pe de altă parte, este o carte care ajunge, pe alocuri, în miezul discuției despre problematica femeilor care caută bărbați diferiți de tații lor și care sfârșesc prin a atrage tocmai același tipar. În plus, un roman al „nesiguranței agresive”, al conștientizării fragilității și-a fricii.

Există câteva constante: romanul are un fundal muzical foarte bun, cântă Moby la început sau Akua Naru mai spre final, de exemplu, iar fumul de țigară învăluie totul, absolut totul – prieteniile se încheagă în funcție de preferințele pentru tutun, „singura armonie posibilă”, liantul familiei, e tot norul de fum. La maturitate lipsește radioul care să emită în permanență, la fel ca-n copilărie, atunci când asigura senzația de siguranță.

Oboseala personajului-narator transpare de la un capăt la celălalt, setea de țigară la fel, dezamăgirea conștientizării unei vieți scăpate de sub control – asemenea. Hăul relațional dintre generații înfurie și înduioșează și pe cititor, la fel ca pe Rucsandra, personajul nostru principal, care a ajuns la vârsta la care se întâmplă evident transformarea în unul dintre părinți (de obicei, acela cu care ți-ai dorit mai puțin să semeni). Tot la vârsta asta, prietenii buni apar numai „după despărțirile majore”.

Cu un început puternic, captivant și alert și cu o continuare la fel de bine susținută, Oameni mari este foarte bine scris (și corect, dacă se poate spune așa, după regulile de creative writing – pe care este evident că autoarea le-a înțeles și le-a urmat), este reprezentativ ca micro-istorie a generației trecute de vârsta de 30 de ani, încorporează emblematic gândirea unei alte generații, cea de părinți ajunși acum la peste 60 de ani, și reușește să dea cititorului, deopotrivă și-n mod aproximativ egal, senzația de inutilitate a cotidianului și-a pretențiilor societății, dar și de relevanță extremă a micilor capricii și excentricități, ba chiar a fricilor care alcătuiesc un om, oricât de imperfect ar putea el să pară la o privire superficială – nu așa sunt toate, la urma urmei?


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Susține ancazaharia.ro pe Patreon.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *