Zuleiha și toate locurile unde rugăciunile nu au putere

Zuleiha deschide ochii și… se oferă lumii drept o carte așa cum o definește Ludmila Ulițkaia în prefață: parte a literaturii adevărate, având calitatea de a merge direct la inima cititorului. Așa cum trebuie, de fapt, chiar dacă-n final, odată cu ultimele pagini, m-am surprins deopotrivă mai tristă și mai fericită pentru această primă interacțiunea cu autoarea Guzel Iahina: aș fi vrut să mai petrec câteva sute de pagini alături de Zuleiha, aș fi vrut și să nu fie nevoie să existe un astfel de roman.

În jurul anilor 1930, Zuleiha, o tânără de doar 30 de ani care-și duce viața alături de soțul mai în vârstă și de mama lui într-un sat tătar al Uniunii Sovietice, este trimisă în taigaua siberiană. Abia cu această ocazie ajunge la Kazan, capitala pe care-și dorea atât de mult să o admire, abia acum vede pentru prima dată un tren, când trebuie să urce în unul care îi transformă viața în una pe șine pentru următoarele luni, abia acum e de una singură și nu mai are îndatoriri față de soț și soacră. Și chiar în acest punct, când rămâne pentru prima dată singură, ochiul naratorului pare că o ocolește și se concentrează pe drum și pe ceilalți călători, de parcă Zuleiha s-ar fi evaporat și are nevoie de timp să-și refacă un anume grad de corporalitate – ea înregistrează fără să simtă, de parcă nu i s-ar întâmpla totul (și) ei.

Zuleiha deschide ochii pe mai multe planuri: întâi ca pur observator resemnat al propriei vieți, apoi cu tot mai multă îndrăzneală, cu concluzii pe care, în lipsa soțului care să-i spună ce să creadă, le trage singură – cu uimire că are resursele necesare pentru a face asta. Odată cu sosirea la destinație, după un drum anevoios, acțiunea se mută „la capătul lumii”, iar taigaua devine un personaj amenințător, de neclintit, pe fondul căreia încercările vieții vin ca niște pedepse biblice, în valuri ce lasă în urmă rânduri de morți. Aici descoperă Zuleiha și locurile unde rugăciunile nu au putere: în război, în fața armelor, a puterii, în codru și-n fața animalelor sălbatice, în durerea neîmpărtășită. Cerul tace, acceptând situația, resemnat că nu mai poate salva.

Zuleiha deschide ochii și descoperă mereu o nouă Zuleiha, una pe care nu se crezuse în stare să o cunoască măcar. Urmărind acest aspect de la început și până la sfârșit, transformarea personajelor și-a locurilor este uluitoare, impresionantă și credibilă, extrem de puternică și cu un mesaj la fel de dens – exact ca mierea în care simte că se mișcă Zuleiha atunci când se simtă privită de ucigașul soțului și cu privirea soțului.


Găsești cartea aici.
Susține ancazaharia.ro pe Patreon.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *