Cât de aproape sunt ploile reci, cât de aproape-i ratarea!

Încă plângând după ultimele o sută de pagini din romanul Cât de aproape sunt ploile reci, țin neapărat să scriu acum despre cea mai nouă carte a lui Bogdan Coșa și să nu amân momentul: profit de intensitatea impresiei imediate post-lectură și, deci, de sinceritatea inevitabilă. Am înțeles, din postări citite înainte de a ajunge eu să deschid romanul, că ar fi prea greu de citit din cauza termenilor folosiți, însă copilăria și adolescența petrecute într-o curte și-o casă asemănătoare celor din cartea de față au făcut să nu întâmpin vreo problemă – nici în ce privește terminologia, nici pentru a-mi imagina decorul, personajele și discuțiile lor fragmentate, cu cuvinte aruncate, rareori în propoziții complexe, cu sens sau substrat.

Ploile reci din titlu mi s-au părut, încă de pe la început, un alt fel de-a invoca ratarea inevitabilă – singura variabilă este distanța de la care încep să se audă tunetele care destabilizează. Personajele numeroase ale unei familii extinse au rolurile atribuite de la început: unii povestesc, alții ascultă; în cei dintr-o parte a neamului se dansează la evenimente, ceilalți nu se ridică de pe scaun; pentru mulți, muzica este „un accesoriu al băuturii”, iar televizorul e poarta către lumea în care nu vor trăi niciodată, pe care nici măcar nu o înțeleg.

În această lume brută, colțuroasă, unde rareori se întâmplă ceva spectaculos – mereu de rău, mereu o nenorocire -, doar pe alocuri intervine și blândețea naratorială, ca un licăr de speranță și compasiune care, până să fie remarcat, dispare pentru totdeauna. Replici mai palide se arată tot mai rar. Nenorocirile, cum spuneam, vin brusc și sunt anunțate pe un rând sau două, în vreme ce restul narațiunii curge molcom și oferă contextul care permite dezastrelor să se abată asupra unora și parcă niciodată a altora.

Nici treburile de viață și de moarte, nici chestiunile sentimentale nu sunt moderne, ci de-a dreptul arhaice, prea puțin afectate de ordinea lumii exterioare (câte un copil plecat în Italia, câte un nepot care se bazează pe studii pentru a nu sfârși în casa bătrânească). Așa cum unul dintre personaje „nu simțea că trăiește decât dacă trăgea la jug”, și celelalte par urmărite de zodia chinului perpetuu – la care singure se supun, incapabile să își comunice sentimentele și intențiile, dorințele mici, fricile mari.

Bogdan Coșa construiește credibil, cu talent uriaș și cu precizie rece, eficientă, o lume a satului contemporan în care se trăiește cu privirea în pământ și se izbucnește în râs atunci când nu se poate face față emoțiilor puternice. Părinții se jenează să își sune copiii și asta macină tăcut totul în cale, iar disprețul se simte „din obișnuință” față de cei mai ocrotiți de divinitate, cum pare o familie din sat care se duce duminică de duminică la slujbă, cu mic cu mare, motiv pentru care trebuie să-i protejeze Dumnezeu de necazuri. Într-o lume rurală fără trecut și fără viitor, chiar și cei plecați sunt atrași ca de o pânză magică, prinși în brațe care nu le mai dau drumul și-i strâng acasă, la casa părintească, până la sufocare și alienare.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *