„Din viață în iad și înapoi în literatură”: Isus din întuneric

Pe Radu Găvan l-am citit aproape integral; am scris despre Diavoli fragili aici și i-am luat un interviu în 2020, după ce a apărut și-am citit Bestia obișnuinței, volum de poezie publicat de Herg Benet. Acum ne bucurăm de cel mai nou roman, Isus din întuneric, iar odată cu asta cred că se poate spune că a fost scrisă cea mai bună carte de până acum a lui Radu Găvan. Sunt la fel de convinsă că vor fi mulți care să nu-i înțeleagă cartea sau care să o urască pur și simplu. Cert e că n-ai cum să te plasezi decât într-o extremă sau alta.

Durerea dă naștere, printre altele, și impulsului artistic, nevoii de a da mai departe ceva din ce ai trăit, de a încerca să înțelegi ce ți s-a întâmplat tocmai prin reproducerea la nesfârșit a unor variațiuni pe aceeași temă. Arta se naște, așadar, din durere, și nu e tocmai clișeu că oamenii fericiți și mulțumiți nu sunt prea mari creatori. Excepții există, desigur, întotdeauna. De la această premisă pornește Radu Găvan în demersul de a spune, prin acest roman, o poveste despre durerea și moartea care te fac egal cu creatorul. Și realizează acest lucru profitând de instrumentele convenționale de măsură a Binelui și Răului, pe care le inversează, le amestecă, le dă valențe neașteptate.

Cele mai multe dintre numele personajelor arată clar această distincție bine-rău – ea își manifestă cu adevărat forța atunci când cei cu numele „luminoase” ajung să greșească sau când cei întunecați fac fapte bune fără să aștepte ceva în schimb (Weis și Schwarz). Mai mult, avem și personaje care cuprind în nume ambele dimensiuni (Amadeo, de exemplu. Compus astfel, el înseamnă „dragoste de Dumnezeu”, dar să-l tai în două e ca și cum ai separa iubirea, erosul omenesc, de divinitate; și tocmai când i se spune mai mult Deo își arată personajul fața întunecată, lugubră chiar). Autorul redă foarte bine, printre altele, senzația de sleep paralysis, de frică intuită, de certitudine imbatabilă în vis.

Și Isus din întuneric mi-a amintit, cu un vag fior, de multe cărți citite și filme văzute: de frica de întuneric din Evanghelia după Satana, de dualitatea din romanele lui Flavius Ardelean, de perdeaua roșie din Twin Peaks, de binele impus folosind forța răului și pedeapsa în Biblie, de premisa artei la Dan Brown, de ferocitatea din Killing Eve, de moartea care se-nlănțuie cu viața într-o spirală nesfârșită ce repetă o secvență aproape identică din Russian Doll, de tot ce-i nelalocul lui și-l simți plutind în aer fără să-l identifici în Muntele vrăjit, ceea ce inevitabil m-a dus cu gândul la filmul care plusează cu mister și groază, A Cure for Wellness, dar și la stranietatea ambiguă din cărțile lui Bulgakov. Totul pe un fundal ca din The Wall, filmul din 1982 regizat de Alan Parker.

Ceea ce la început reprezintă două voci ca două tabere devine, pe măsură ce avansezi citind, o rotire, o centrifugare continuă, la diferite viteze, a polilor bine-rău, cărora li se alătură nebunia, durerea, violența, iubirea, dependența. Ar fi prea mult să spun că autorul vorbește despre a fi posedat, căci nu acela e sensul, însă poate nu greșesc prea mult dacă vorbesc despre cum unele dintre personaje sunt posedate de durere și frica de a o retrăi, iar asta le întunecă rațiunea și le prezintă selectiv opțiuni macabre. Și atât. Băiatul care recompune chipul unui tată absent din desene face o reconstituire nu doar a imaginii, ci și a istoriei. Aici, a numi înseamnă a invoca.

Reproduceri aproape fidele ale aceleiași povești care se repetă la nesfârșit se suprapun născându-se una din alta, una pe alta. Spre final, când ritmul alert impune dicteul automat în narațiune, personajele își pierd numele și încep să devină doar „el” sau „ea”, indicatori ai universalității traumei, durerii și întunericului cu care se luptă fiecare. Și că viața care-ți trece prin fața ochilor înainte de a te stinge nu e doar a ta.


Susține ancazaharia.ro comandând cartea de aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *