Ordine în gânduri cu Orwell: „Cărți sau țigări”

Volum pe care l-am subestimat și căruia mă bucur că i-am dat o șansă aproape la întâmplare, Cărți sau țigări este o colecție de șapte texte apărute în intervalul 1946-1952. Acestea nu sunt legate tematic, dar le prinde ca o mănușă perspectiva lui Orwell: una implicată, chiar și emoțional, dar lucidă, analitică și complexă.

Textul care dă titlul volumului de față este un bun exemplu de exercițiu de făcut dacă vă știți împătimiți de citit – e destul de probabil ca rezultatele să nu vă fie de folos mai apoi. Nu cred că un cititor de ocazie poate să aibă revelația că ar citi prea puțin și că poate să aloce o sumă mai mare lunar pentru cărțile sale, dar este util de abordat, fie și doar de curiozitate, felul în care își evaluează Orwell biblioteca, împrumuturile date și luate, cărțile noi și de la anticariat.

Nu neapărat surprinzător, am rezonat în totalitate cu „Amintirile unui librar”, al doilea text, cel despre am spus că m-ar fi putut face să nu mai public Jurnal de librar. Numai de l-aș fi citit mai devreme! Diferențele între clienții de librărie descriși în 1936 de Orwell și cei din cartea mea sunt inexistente. Cu toate acestea, am apreciat îngăduința și empatia din tonul autorului, mai degrabă absente la mine.

„Confesiunile unui cronicar de carte” mi se pare un text obligatoriu pentru cei mai mulți dintre cei care scriu despre cărți – sau care visează să o facă, dar fără a ști ce presupune asta. Poate că perspectiva realistă și necosmetizată te ajută să vezi, chiar și-n zilele noastre, în ce măsură e un job de vis treaba asta cu scrisul despre cărți. Și cum nu ar trebui să te prostituezi și să scrii când nu simți că ai ceva de spus. În strânsă legătură văd și „Lichidarea literaturii” și chiar și următorul text, „Țara mea, la dreapta sau la stânga”. Pentru că nu prea ai cum să scoți politicul din literatură, a scrie despre viață înseamnă și a scrie, implicit sau explicit, despre politică, iar doctrina impusă suprimă scrierile bune pentru că „tirania nu poate fi celebrată în cuvinte”. În cele din urmă, sunt de-acord și cu afirmația conform căreia, în multe privințe, scriitorul și jurnalistul nu mai sunt chiar atât de diferiți.

„Cum mor săracii” m-a afectat cel mai mult pentru că e destul de explicit și pentru că experiența de viață m-a ajutat să găsesc pe loc corespondent și-n realitatea mea pentru medicii din spitalele publice ale anului 1929 din Franța, cei care tratau săracii fără a le vorbi măcar, fără a-i privi în ochi, considerându-i pur obiect de studiu.

Cu bătaia care se repetă până nu mai este simțită și nu mai doare te întâlnești în „Anii bucuriei”, perioadă rememorată de Orwell și utilă ca material de studiu pentru părinți, dascăli și… cam oricine altcineva. Foarte interesantă privirea asupra păcatului din perspectiva unui copil: acesta nu este ceva ce faci cu bună știință, ci mai degrabă ceva ce ți se întâmplă și nu poți controla. Lucru care nu te face mai puțin vinovat, din nefericire. Ceea ce înseamnă, în continuare, aplicarea unor pedepse care sper să fie deja istorie – dar care erau încă prezente în copilăria mea.

Apariția de noi și noi ediții ale acestei cărți este cum nu se poate mai potrivită, de vreme ce totul este încă relatable, este scris într-un limbaj accesibil, însă cu o mulțime de informații de context variate și necesare pentru a înțelege ceva în plus despre viața în afara bulei: viața de iubitor de cărți (fie de cititor, de librar sau cronicar), cea de bolnav sau elev, de scriitor și jurnalist. Văd Cărți sau țigări drept cartea care are potențialul de a-ți mai pune ceva ordine în gânduri. În orice caz, știu sigur că este un titlu la care mă voi întoarce și pe viitor.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *