Cum te reconstruiești când altcineva ți-a fost mereu voce?

E foarte greu să scriu despre cărți cu al căror univers coincide, într-o mai mică sau mai mare măsură, și al meu, fie că e vorba de ficțiune sau nu. Iar acesta este cazul cărții Învățare, despre care s-a tot scris și care a fost (este încă?) un fenomen, pe bună dreptate*. Volumul de memorii scris de Tara Westover e despre viața într-o familie profund religioasă, care nu înregistrează legal nașterea fetei și care o ține departe de școală și de aproape orice contact cu lumea exterioară, prea plină de păcate și derapaje de la cuvântul divinității, din perspectiva acestora. Pe scurt, copilei i se îngrădește accesul la orice formă de educație și informație, de care este învățată să se teamă.

Singura sursă de informare îi sunt părinții cărora le lipsește obiectivitatea tocmai pentru că sunt religioși până la punctul în care domină frica, paranoia, știrile false. Totul este filtrat prin perspectiva religioasă adoptată de familie (Biserica lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă). La un moment dat se întrevede o speranță când mama ei începe să ia propriile decizii, odată câștigați niște bani care îi acordă independență mai mare față de capul familiei. Chiar acesta îi permite să lucreze, argumentând că e nevoie de angrenarea în sistemul cu care nu ești de acord pentru a putea ajunge să-l subminezi. Tatăl se transformă treptat și devine tot mai autoritar de la zi la zi, iar asta provoacă și ruptura între fiică și mama care ia partea partenerului. Nici nu mai știi dacă paranoia tatălui ajunge în sfera religioasă pentru că ar fi determinată psihic sau invers.

Învățare e un volum de memorii despre cum educația și informația salvează, e despre a nu renunța fără luptă, oricât de frică ți-ar fi. Și știu că e îngrozitoare perspectiva de a pierde contactul și relația oricum precară cu o familie care nu-ți aprobă „emanciparea”. E o carte despre șocuri, traume și accidente care schimbă oameni (inițial, mama Tarei refuză conceptul „lucrărilor energetice”, apoi o ia tot mai mult pe cărarea soțului, blocând realitatea și avantajele oferite de lumea modernă, „luxul” de a fi tratat de un medic, chiar și în cazuri grave). E imposibil să nu resimți furie pe măsură ce avansezi cu cititul, la fel ca Tara, față de oamenii care își chinuie familiile în numele religiei, într-o lume în care să fii spălat pe creier înseamnă să lucrezi pentru sistemul medical sau guvern. La fel e și promiscuitatea, văzută peste tot, în cele mai inofensive lucruri sau situații, dar care oferă scuza perfectă pentru abuz suplimentar.

Citind, mi-am amintit de un lucru care m-a intrigat mereu la oamenii care se apropie de fanatism: convingerea lor că dețin unicul adevăr, că e misiunea lor să-i protejeze și să-i salveze pe ceilalți, chiar cu prețul de a le face rău fizic și cu impresia că salvează suflete, deși ele nu cer să fie salvate, insistențele că tot ce e în jur e rău și că ei, doar ei, au găsit calea și s-au prins de cum ne manipulează un rău nevăzut, uneori nenumit, dar mereu prezent. Într-o religie care predică doar binele, de unde atâta rău văzut în ceilalți? Toate acestea în vreme ce violența din familie „trebuie” ascunsă celor din exterior pentru că e o chestiune intimă, privată, iar zidurile construite pentru a ține departe desfrânarea din exterior sunt, deopotrivă, cele mai eficiente pentru a rupe contactul celor din interior cu lumea care, educându-i, i-ar corupe.

M-au emoționat la Tara tocmai sinceritatea, vulnerabilitatea cu care își recunoaște rebeliunea, pe de o parte, și refuzul de a se desprinde de familie când aceasta îi oferă doar variante de tipul ori-ori, refuzând să o accepte atât de „păcătoasă”, educată și mereu plecată la studii. E și o poveste despre adaptare la viața în afara zidurilor între care a fost crescută, despre curiozitatea cu care Tara testează și dă greș în lumea mare, despre reconstrucția unei voci care nu s-a cunoscut niciodată pentru că mereu au vorbit alții despre ea și în numele ei. Învățarea din titlu vine deopotrivă de la educația dobândită într-un sistem clasic, după ruperea de un homeschooling defectuos, dar și din procesul continuu prin care Tara deprinde modalitățile prin care să-și recunoască vocea după ani în care părerile ei au fost, de fapt, ale familiei.

*Mama Tarei a scris și ea o carte, o replică a familiei, iar mie ambele variante mi se par la fel de valide pentru că ilustrează perspective subiective asupra acelorași evenimente. Asta nu neagă traumele Tarei (deși discursul mamei o face) și, cred eu, nici nu înseamnă că cel puțin o parte din rău nu a fost făcut cu intenții bune. Se întâmplă doar ca răul făcut cu intenții bune, cu forța, de o familie religioasă unui copil care se desprinde tot mai mult de religie și își caută propriul drum și răspunsuri în știință și medicină, să fie tot un mare rău.


Susține ancazaharia.ro cumpărând cartea de aici, fără costuri suplimentare pentru tine.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *