Să plângi până se duce toată ura și rămâne doar milă

Încă nu am apucat să citesc Ierbar, așa că îmi era mult mai familiar Andrei Dósa ca poet, însă prin Multă forță și un dram de gingășie a reușit un roman care mă face să-l văd drept scriitor complex și abil de-acum înainte. Nu că aș fi avut dubii din poezie, însă știți că se zice că nu le poți face bine pe toate. Se pare că Dósa se numără printre excepții și, dacă Multă forță și un dram de gingășie e de inspirație autobiografică, felicit deciziile luate de-a lungul vieții pentru a se ajunge aici.

Romanul de față poate fi citit pe multiple planuri: unul aprofundează câteva trepte ale prieteniei (cu metamorfozele impuse de schimbări ale mediului, vârstelor și intereselor), unul reprezintă planul amoros (cu trecutele și nesănătoasele pasiuni adolescentine versus maturitatea relației a doi adulți căsătoriți), altul se apleacă asupra modelelor de familie (la fel, în paralel, prezentând relația cu părinții versus cea cu propriul copil).

Dacă ar ști personajul narator de la începutul romanului, pe la început, că acum e sexy vulnerabilitatea și manifestarea emoțiilor în toată complexitatea lor, cu tot cu nodul din gât care atârnă „ca o bilă pentru demolări”! Dacă ar ști cât de epuizantă e căutarea constantă a unui mod de-a te răzbuna pe lume! Sau de-ar ști că sexualitatea ignorată ajunge să pulseze în emoție și revoltă! Bine, atunci n-am mai avea romanul acesta al devenirii care pare că se derulează în sens invers, mai ales că personajul subliniază că se simte mai bătrân decât persoanele după care tânjește.

Titlul – excelent ales – e chiar înglobarea ideii cărții: se mimează forța când ea nu este caracteristică și, din fericire nu prea târziu, se alege și vulnerabilitatea ca formă de exprimare și trăire. Asta și în contextul în care se explorează serios și cu atenție și mersul la psiholog și frica de „ce vor spune ceilalți”, senzația că ești invizibil, mai puțin în momentele în care te faci de râs. Totul într-o încercare de a da sens trecutului printr-o analiză cu filtrele și cunoștințele prezentului:

„Toate lucrurile pe care le-am admirat în prima tinerețe s-au metamorfozat sau au dispărut. Puterea brută, spontaneitatea, îndrăzneala nesăbuită care trecea drept curaj. (…) Toate momentele acestea, trecute printr-un proces de crioconservare cu azot lichid. Scoase după atâția ani la lumină. Curioasele direcții în care ne-am canalizat forțele. Fiole cu autodistructivitate și ranchiună din care sper (pentru cine? de ce?) să extrag ceva valoros.” (paginile 148-149)

Un alt filon este prezentarea celuilalt unghi a mândriei naționale/etnice păguboase, care duce spre radicalizare, închidere, extremism: Atti, prieten bun când îi sunt respectați termenii pe care îi impune cu duritate și fără jenă, începe să semene pe parcurs tot mai mult cu tatăl din Învățare, despre care am scris aici: e suspicios, paranoic, disprețuitor cu „ceilalți”.

Prin Multă forță și un dram de gingășie, Dósa deschide o fereastră către o viață care nu se mai axează pe evenimente exterioare și pe regulile ori presiunea impusă de ceilalți, apropiați sau nu. Și o face în deplină cunoștință de cauză, evaluând punctul de plecare, riscurile asumate pe drum, nesăbuințele, naivitatea.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *