Omul-simbol al unui oraș reprezentativ pentru istoria personală

Rareori reușește un roman să mă țină într-o emoție relativ constantă cap-coadă, iar acesta este încă un criteriu după care evaluez ceea ce citesc. În cazul de față, de Constantin m-am apucat pentru că două apropiate citeau volumul de debut al autorului, iar eu doar asta aveam în casă și voiam să încerc din entuziasmul lor.

Și-am respirat sacadat, copleșită de asemănări între viața mea de chiriașă în liceu și facultate, și-am oftat de la prima până la ultima pagină, am plâns pe alocuri tocmai pentru că… nu știu, asta fac când cineva spune foarte bine ceva ce eu aș fi redat mediocru. E ușurarea că o informație, un sentiment, o senzație ajunge și la ceilalți în forma care mi se pare mie potrivită.

Citez de pe coperta a patra: „Constantin este povestea experienței lui Mihai, un tânăr student venit din provincie la București, acasă la cel care îi închiriază o cameră pe perioada studiilor: Toader Constantin.” Iar acest domn Constantin are cu Mihai relația pe care poate și-o dorește cu fiul care îi închide mereu telefonul după ce se ceartă, la fel cum Mihai începe să simtă și afecțiune din complicitatea care se naște între ei.

În cazul meu, întâi au fost câteva gazde la care am stat în Onești, pe durata liceului. Apoi chiriile din Brașov, în timpul facultății, dar și experiența mai recentă cu Bucureștiul, unde am stat un an (foarte aproape de anticariatul de pe Doamnei, acolo unde lucrează Mihai din romanul de față și unde mi-am petrecut și eu cam toate după-amiezele bucureștene). Citind Constantin, mi-am dat seama că toți oamenii cu care am interacționat în cazurile acestea intră în niște sertare aparte în mintea mea, diferite de toate celelalte. Pentru că aparte sunt și oamenii care te primesc în casele lor, la fel cum sunt și cei alături de care locuiești și despre care sunt șanse mari să nu mai știi niciodată nimic, odată despărțite cărările.

Asta îl face special și pe domnul Constantin: pentru că acest roman despre fragilitate, efort, despre ce și cum te ține în viață redă umanul dintr-un reprezentant al categoriei pe care altfel poate o disprețuim, percepând-o mai mult ca pe un rău necesar – proprietarii care, mânați de nevoie, te lasă în casele, poate și-n viețile lor. Am empatizat și la sublinierea sărăciei din care pleci versus cea în care ajungi să locuiești în calitate de chiriaș. Am redescoperit că în spatele pereților pe care-i desconsiderăm pulsează mereu ceva cu însemnătate, că dezamăgirea de sine e o armă cu care îți faci rău, dar și că un om poate fi simbolul unui oraș într-o capsulă a istoriei personale.

Eu cred că o carte își îndeplinește scopul dacă zdruncină fie și un singur cititor, așa că pot afirma fără rețineri: Constantin este o realizare uriașă. Am amestecat atâtea informații despre mine și despre personajele lui Iulian Bocai pentru că acum cred că nimeni n-a vorbit mai bine despre trăirile mele din anumite perioade decât o face cartea asta care nu are vreo legătură cu mine. Să o citiți, fie și pentru nostalgia pe care o va declanșa într-o primă fază. Apoi pentru revelațiile personale și inevitabila nevoie de a strânge în brațe un om pe care alții l-au uitat sau l-au pierdut.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *