„Încordează-ți stomacul, pumnul o să vină degrabă în plex”

Am fost dintotdeauna cinică și sarcastică și, deși mă iau tot mai mult în serios cu unlearning-ul a tot ce ține despre mine, bănuind că sunt doar rezultatul a ce mi-au spus alții despre mine și al traumelor adunate în 30 de ani de viață, tare sper că îmi rămâne până la final, că e a mea această capacitate de-a vedea lucrurile într-un echilibru amuzant de realism și tragism.

Deși înaintarea în vârstă mă face să mă înmoi la unele truisme distribuite online cu pretenția de motivaționale lecții de viață, adevăratul meu echilibru vine din filmele și cărțile și poveștile din jur cu particularități umane, poate mărunte, care-mi dovedesc diversitatea în care ne scăldăm mai mult sau mai puțin conștient.

Te iubesc, dar nu pe tine este cartea de care aveam nevoie ca să nu mă mai simt atât de greșită printre alții, greșiți în modul corect, care dețin definiții absolute ale fericirii, relațiilor cu partenerul și părinții, ale succesului la locul de muncă și concediilor regulamentare, de două săptămâni într-un loc „la modă”. Aveam nevoie să nu mă simt singura pentru care contează altceva dincolo de ce-mi repetă zilnic societatea că trebuie să conteze, să n-am senzația aia acută că sunt ultimul om (interpretați-o cum vreți) de pe planetă cu dependențe și întrebări suplimentare despre validitatea dorințelor proprii, de exemplu.

Ceea ce lovește este duritatea verbală din carte și i-am înțeles și pe cei care au protestat și-au acuzat superficialitate când am postat eu un citat („Dacă o are mică, nu te ajută cu nimic că plânge când ascultă Bach”). Dar cred că tocmai superficialitate este dacă parcurgi cartea și nu ajungi la final cu revelații despre tine însuți și despre ce poate să însemne viața la peste 40 de ani, când singurătatea dă târcoale și amenință să muște din tot, amplificată de urmele lăsate de primii ani de viață. Personajul iubește, dar nu pe toți bărbații care gravitează în jur și care ba ar rămâne, ba ar pleca, și culmea e că nici măcar pe sine, de vreme ce neiubirea e tot ceva îndelung exersat.

Ai putea fi tentat să afirmi că Raluca Feher scoate poezia din (modul ăsta de) viață, însă pentru mine tocmai asta e poezia: duritatea care te face să simți ceva, șocul prin care înțelegi ceva mai mult despre tine sau ceilalți, îmbinarea dintre lacrimă, excitare și dezgust. Și din lirismul ăsta trăit iese o proză dată naibii, pe care vă invit să o descoperiți – și probabil să o judecați – singuri: Te iubesc, dar nu pe tine, la fel de incomodă și necesară ca Să nu râzi :((.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *