Politizarea artei în perioade tulburi: „Un Stradivarius de la Goebbels”

Un Stradivarius de la Goebbels reprezintă debutul lui Yoann Iacono – dar nu se citește ca un debut pentru că e o carte grea: are un subiect delicat, tratat într-o manieră care e posibil să ridice sprâncene. Depășește facila abordare bine versus rău și prezintă o perspectivă subiectivă a unei artiste emblematice pentru relația dintre Germania nazistă și Japonia celui de-al Doilea Război Mondial: Nejiko Suwa e o tânără muziciană sosită-n Europa care primește cadou o presupusă vioară Stradivarius chiar de la Goebbels. 

Spre rușinea mea, abia pe la jumătatea cărții am avut revelația că violonista Nejiko Suwa a fost o persoană reală și că o mare parte din povestea ei din carte se suprapune cu realitatea, nu doar cu istoria mare. Fotografiile invocate în acest roman există și ele, le-am descoperit ulterior pe internet și îmi pare rău că nu au fost incluse și-n volumul lui Iacono – probabil din motive cât se poate de obiective, dar cred că ar fi adăugat și mai multă substanță istorică pentru necunoscătorii care, ca mine, se apucă de citit fără să știe deloc la ce să se aștepte. În plus, drumul spre muzică i-a fost deschis lui Nejiko de mătușa sa rusoaică, Anna Bubnova-Ono, cea care avea să o învețe muzică și pe Yoko Ono.

Cum spuneam, Nejiko Suwa primește o vioară de la Goebbels, „acest dar oficial, simbol al unității dintre popoarele noastre” (pag. 112), cum spune chiar el în cadrul ceremoniei, iar controversa legată de proveniența viorii o urmărește pe artistă chiar și după moarte: a fost ea confiscată brutal de la un evreu deportat și care și-a găsit sfârșitul într-un lagăr? Apropo de aspectul instrumentelor muzicale confiscate, o altă noutate pentru mine a fost Herbert Gerigk, personaj în carte și ditamai personajul istoric sinistru în viața reală, niciodată ajuns în fața justiției pentru faptele sale: el este autorul unui Dicționar al evreilor în muzică (1944) care își propunea devalorizarea reprezentanților culturali pe care, bineînțeles, îi desconsidera și încerca să-i anuleze tocmai prin această publicație. Gerigk este cel care a dus nebunia asta mai departe, confiscând din țările ocupate tot ce constituia bun cultural și transportând în Germania instrumente muzicale și obiecte de artă – câteva zeci de mii de articole doar din Franța.

Un Stradivarius de la Goebbels este o lectură obligatorie pentru o perspectivă pertinentă asupra politizării artei și-a folosirii în scop propagandistic a creatorilor de cultură de orice fel, valabilă pentru reflecție și autoreflecție și-n contextul războaielor trecute, dar și-n al celor prezente. Asta pentru că ridică o serie complexă de problematici necesar a fi discutate și înțelese dincolo de impulsul emoțional, intim, personal.

Când Nejiko Suwa se duce în buncărul lui Hitler pentru a-l binedispune pe finalul războiului, lovită de mizeria în care acesta se ascundea alături de apropiați, a fost ea o unealtă artistică autosuficientă și autonomă sau una pur politică, supusă unui regim care a susținut-o vizibil? Când „distrugerea și moartea triumfau pretutindeni” în Europa tinereții ei, iar ea cânta și era fericită pe plan personal și profesional, sfida prin simpla existență în acel context tragedia istorică de amploare a acelor ani? Era datoria ei să fie de partea cuiva și să o arate altfel decât a făcut-o? Acestea sunt doar câteva dintre întrebările la care cititorul își va răspunde, bineînțeles, singur, pe măsură ce va parcurge romanul de debut al lui Yoann Iacono. În final, cred că nu poți să nu te întrebi: cum ar fi o astfel de poveste în absența cadrului pe care-l oferă un conflict mondial?


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici

Facebook Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *