În 2019 am citit Acolo unde cântă racii, am scris despre ea aici și am visat de-atunci să dau de ceva asemănător, să găsesc aceeași narațiune sensibilă, cu acțiunea în mlaștinile americane, la aceeași autoare sau la altcineva. Între timp, cartea Deliei Owens s-a reeditat și la noi (în colecția Anansi, cu o nouă copertă), iar eu aproape că am ajuns să uit dorința de a retrăi bucuria și durerea cu care am parcurs romanul Acolo unde cântă racii.
Absolut întâmplător, căutând ce să citesc printre noutățile din biblioteca mea, am dat de un titlu pe care îl omisesem vreme de câteva luni: Ținutul mlaștinilor, publicată de editura Litera în 2023, în traducerea lui Bogdan Perdivară, în colecția folio. La fel ca anterior menționata revelație ce poartă semnătura Deliei Owens, și cartea Virginiei Hartman este tot debut – și e important de știut că autoarea predă creative writing la nivel universitar în SUA.
Rezumat
Loni Murrow e ilustratoare la Institutul Smithsonian și nu are o relație prea apropiată cu familia rămasă-n Florida. Se întoarce pentru scurt timp când fratele ei o cheamă, de vreme ce mama lor a suferit un accident.
Reîntoarcerea coincide cu redeschiderea unor răni legate de moartea prematură a tatălui ei, astfel încât Loni se vede prinsă într-un șir de adevăruri spuse pe jumătate sau, în orice caz, trunchiat, alcătuind împreună o mare minciună pe care pare că ceilalți o cunosc, dar nu vor sau nu pot să i-o dezvăluie, ceea ce o transformă pe Loni într-un mini detectiv ce pune indicii cap la cap, chiar dacă o face amatoricește, printre picăturile de timp pe care i le oferă drept răgaz munca la ilustrarea faunei și apelor mlaștinilor din Florida, dar și începuturile unei relații amoroase pe care nu și-o dorește.
Recenzie
Ținutul mlaștinilor poate fi citit în multiple chei, are sens pe multe planuri, iar acesta cred că e posibil să fie elementul care să cucerească chiar mai mulți cititori decât cartea Deliei Owens. Pentru că debutul Virginiei Hartman poate fi, pentru unii, un roman polițist, chiar thriller, cu tușe psihologice, roman de dragoste, tribut adus florei și faunei din mlaștinile americane, acolo unde par să trăiască oameni un pic altfel față de restul: mai atenți la lume și natură, mai conectați la fenomenele naturale și în acord cu acestea, depinzând de ele subtil, ca într-un dans în care ambii parteneri își arată forța.
Este înduioșătoare povestea paralelă a mamei lui Loni, nu atât de vârstnica femeie care suferă de demență timpurie și cu care Loni nu știe să comunice, ceea ce poate deveni chiar frustrant pentru cititor. Bolnava nu are răbdare și are tot felul de izbucniri caracteristice stării de sănătate în rapid declin, însă fiica rareori pare să o înțeleagă – desigur, trebuie menționat și că aceste certuri justificate de boală vin totuși pe o fundație alcătuită dintr-o relație mereu dificilă între cele două, demult înstrăinate.
Toată căutarea continuă din roman – pentru adevăr, pentru martori, amintiri și dovezi – are loc în abundența de plante și păsări caracteristice zonei și care sunt fascinante, dând culoare și profunzime peisajului. Lona găsește chiar și un vechi jurnal de grădinărit al mamei, unde aceasta nota și lucruri despre realitățile de zi cu zi din copilăria fiicei, dar și proprietăți ale plantelor medicinale pe care le cultiva în curte, precum și evoluția lor.
Bineînțeles, aceste căutări vin la pachet și cu redescoperiri de sine și reevaluări ale relațiilor cu ceilalți: Loni se încăpățânează să mintă constant ca să-și protejeze fratele de adevărul pe care nici ea nu-l știe, iar apoi este uimită de maturitatea lui; cumnata subestimată reușește la un moment dat să treacă barierele impuse de Loni și astfel îi arată că e capabilă și de altceva dincolo de clișeica preocupare pentru industria de frumusețe. Senzația pe care am avut-o constant este aceea că, în contrast cu inteligența lui Loni, minusurile pe partea de dezvoltare emoțională sunt cele care nasc o parte serioasă a neînțelegerilor, conflictelor, neputințelor și amânărilor ori anulărilor, atât pe plan familial, cât și în relațiile amoroase.
Ce nu mi-a plăcut
Cred că traducerea ar fi putut fi puțin mai îngrijită – și spun asta fără a vedea originalul pentru că pur și simplu se simt niște stridențe pe alocuri, scăpări la traducere și/sau redactare care afectează experiența și care smulg cititorul din povestea altfel captivantă.
Dacă vă aduceți aminte ce spuneam în introducere, Virginia Hartman predă creative writing, iar pe parcursul romanului ei îți dai seama că și-a dorit, nu știu dacă a făcut-o conștient sau nu, să valorifice cât mai mult din clișeele cu care sunt asociate cărțile de gen. Fiindcă romanul ei poate fi citit în mai multe chei, cum spuneam, asta înseamnă și abundență de clișee: criminalul chiar e cine bănuiești, dar nu are sens să fie; povestea de iubire e lentă și pură, cu climax previzibil; finalul descurcă toate ițele și nu lasă nimic la voia întâmplării, explică cine e rău și cine e bun, face dreptate în spiritul justiției divine când criminalul moare în condiții izbitor de asemănătoare cu cele ale victimei sale, din urmă cu câteva decenii.
De asemenea, aici aș include și structura cinematografică a cărții – felul în care prezentul și trecutul se întretaie e brusc și foarte convenabil dacă autoarea și-a dorit să ajute cât mai mult cu o eventuală adaptare cinematografică: a făcut narațiunea să gliseze nenatural între diverse planuri spațial-temporale, dar va avea mai puțin de lucru, cred, când va lua textul pentru a-l face scenariu.
Sper ca părerea mea de mai sus, echilibrată și evident personală, să nu vă îndepărteze de Ținutul mlaștinilor, ci dimpotrivă, să vă ajute în dozarea așteptărilor, dar să vă facă totuși să căutați debutul Virginiei Hartman dacă doriți să retrăiți bucuria și emoția cu care ați parcurs debutul Deliei Owens. La un nivel ușor redus, nu atât de intens emoțional și fără complexitatea profunzimii de la Owens, totuși o experiență atât de plăcută și (încă) foarte aproape de inedit!
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești aici cartea despre care ți-am povestit și aici în original.
Leave a Reply