Nu știu alții cum sunt, dar eu ofer mereu cărți. Rar pun și altceva pe lângă (altceva decât must-have-urile din sfera bookish, adică altceva decât semne de carte, căni nerdy, o cutie frumoasă cu ceai aromat, numai bun de savurat alături de cartea dăruită) și chiar rar de tot (hm, oare să fie niciodată?) pun în punga de cadouri ceva non-carte.
Nu, nu cred că așa forțez cumva oamenii să citească, nu cred că-i îngrețoșez astfel și nu cred că se simt abuzați și împinși de la spate, deranjați sau enervați. Eu funcționez pe principiul că e fain să faci altora ce-ți place ție să ți se facă, în acest caz fiind vorba despre primit și dăruit cărți. Eu sufăr dacă nu primesc (și) o carte mică, fie că simt nevoia să o citesc acum, în secunda asta, fie că o voi citi peste un an, când deja nu voi mai ști de unde o am.
Gestul contează în acest caz, contează foarte mult. E frumos să primești cărți (credeți-mă, eu aș zice chiar că e mai frumos să le dăruiești și să-l vezi pe celălalt cum se bucură sincer), e frumos să dai cunoaștere și să o primești, să știi că poate ai contribuit, fie și în procent infim, la dezvoltarea celuilalt, la transformarea lui într-un om mai bun, cu un dram în plus de informație pe care are libertatea să o folosească după cum crede de cuviință, după intenții și puteri. E treaba lui ce face mai departe, dar e treaba mea să mă asigur că fac asta pentru cineva drag!
Nu este neapărat un top, așa că puteți combina cum vreți cele 5 sugestii pe care vi le fac, asta dacă nu cumva veți dori să le oferiți pe toate 5 (și altele pe deasupra). Dacă e vorba de mine, da, vă rog, primesc și 20 de cărți, cu plăcere chiar.
O viață măruntă, Hanya Yanagihara
E o carte aproape imensă, pe care am citit-o mai repede decât mi-aș fi dorit și despre care am scris, cu entuziasm, bucurie și tristețe, pe Serial Readers, aici, unde am numit-o cartea după care nu îmi voi reveni niciodată.
Nu vreau să vă spun despre ce este și ce-i cu ea, dar vreau să mărturisesc că nu mi-am revenit încă. O caut acum în toate cărțile pe care le citesc, sper să-mi fie dat să mai găsesc cândva o carte așa de mare, care să mă miște atât de mult, atât de bine și frumos scrisă, atât de umană și dureroasă, după care să simți că, oricât ai vrea, nu mai poți respira și nu mai poți trăi!
Orbi, Petronela Rotar
Știm, știm, nimeni n-o mai place pe Petronela de când cu topurile de vânzări de Black Friday de la nu-știu-care librărie. Evident, cum și-a permis ea, autoarea adică, să se vâre în top alături de un clasic rus? Nu se face; te duci la librărie și te cerți ca să te scoată din top, să te vândă mai puțin.
Lăsând glumele (proaste) deoparte, eu atât am de spus: cartea asta e oglindă, una foarte precisă, de mare finețe, care te va face să te vezi pe tine, dar și pe tine în raport cu ceilalți. Și care te va face să te simți prost, să te simți vinovat, dar care te poate ajuta la un upgrade pe care poți decide, la finalul cărții, să ți-l acorzi. Despre Orbi am scris aici.
Extraconjugal, Mihai Radu
Am scris despre ea aici și m-am bucurat să descopăr o carte atât de actuală, atât ca limbaj, cât și ca stil al autorului și temă aleasă. Totul respiră contemporan în cartea aceasta, îmbină numai bine tragicul cu umorul, într-o doză unică și irepetabilă, românească, dură și emoționantă.
Cartea asta e cumva incomodă, nu discută lejer despre banalități, chiar dacă ne trage de mânecă în legătură cu actualitatea, dar așa sunt toate cărțile din lista mea, căci cred cu tărie că așa trebuie să fie (aproape) toate cărțile: incomode, să te plesnească peste față, să te trezească, să îți schimbe, măcar puțin, traiectoria.
Dresoarea, Cristina Nemerovschi
Tot din sfera cărților dureroase și incomode, tot recent apărută și deja foarte apreciată, despre această carte s-a tot spus că ha, ce frumos!, se inspiră din povestea reală a dresoarei Lidiei Jiga (google it, eu așa am făcut). Ce am văzut eu, în schimb, a fost o poveste pe care Cristina o tot spune, în formule complet diferite, în cărțile ei din ultimii ani (dacă nu chiar din toate): că pentru a fi om trebuie să îți găsești ție explicații pentru tine, că trebuie să faci pace cu trecutul, că nu este posibil, în niciun caz, să ocolești adevărul și să crezi că așa funcționează lucrurile, că nu ai opțiunea, ca om, să dai shut down unor părți din tine. Trebuie, trebuie să te înțelegi, să te accepți și să te ierți. Am scris mai multe aici.
Tu, Caroline Kepnes
Da, o recomand și pentru că am tradus-o eu, dar redau aici ce mi-au spus cei din jur, cei care au citit-o cumva reticenți la început: asta chiar e o carte altfel! E atât de diferită, de nemiloasă, de bolnavă!
Acest Tu e un refren care se repetă obsesiv și obsedant în carte, cumva paralizant, căci te face să te pui în papucii unor personaje deloc bine psihic, capabile de lucruri grețos de bolnave, rele, dar justificabile, din punctul lor de vedere – și tare mi-e că vă veți surprinde când veți ajunge să observați că și voi găsiți justificări celor care ar putea fi catalogați, mai degrabă, drept bad guys. Am scris aici despre ea, iar aici găsiți un fragment frumos.
Am selectat aceste 5 cărți din rândul celor apărute anul acesta, pe care le-am citit recent, după cum puteți vedea și pe contul meu de Goodreads. Dar e de reținut că lor li se pot adăuga, mereu și mereu, titluri noi și vechi, după preferințe. Cadouri cu cărți să fie!
(sursă background header: pexels.com)
Leave a Reply