Annie Ernaux e în topul preferințelor mele din clipa în care am descoperit-o – și-mi pare rău că mi-am pierdut exercițiul de a citi în limba franceză, mi-ar fi plăcut să o descopăr cu vocea ei în minte și să nu aștept atât după traduceri. Dar colecția Anansi. World Fiction a Editurii Pandora M face o treabă care mi se pare excelentă, așa că până acum am citit Pasiune simplă. Confesiunea adolescentei (despre care am scris aici) și Anii (despre care am scris aici), iar cea mai recentă bucurie este că a apărut în română și Tânărul. Fotojurnal, pe care am devorat-o pe loc și despre care vreau să vă povestesc azi.
Rezumat
Tânărul se încheie înainte de pagina 25 (dintr-un total de 120, cât are toată cartea). Deși scurt și aparent succint, textul reușește să surprindă o varietate de imagini reprezentative pentru relația unei femei de peste 50 de ani cu un băiat de 20, acoperind senzațiile și sentimentele ei, așteptările și dramatismul lui, precum și lentila prin care judecă privitorii, așa cum o fac necunoscuții de la celelalte mese dintr-un restaurant sau cei de pe plajă.
Fotojurnal este ce anticipam și așteptam de la Anii: o alăturare de fotografii și fragmente de jurnal prin care ne apropiem mai mult de autoare, dar și de vremurile pe care le-a traversat: copilărie, părinți și familie extinsă, adolescență și studiile urmate de parcursul profesional, căsătorie și copii, sex fără prejudecăți, dar și cunoaștere și evoluție, premii și relația cu succesul.
Recenzie
Odată cu citirea acestei cărți am înțeles și eu cum de există oameni care îi neagă scriitoarei talentul și reușitele. Înțeleg că poate fi greu să-ți placă stilul ei (destul de schematic și concis, bazându-se mult pe imagini și reconstituiri din experiențe comune), dar și ceea ce spune (afișarea unei vieți sexuale lipsite de inhibiții din partea unei femei reprezintă încă un aspect provocator pentru mulți, la fel o face și pledoaria ei pentru avort).
Dar subliniez și că tocmai această rebeliune de care dă dovadă Annie Ernaux este ce mă atrage pe mine, mai ales că o face fără bravadă, fără să se scuze, ci doar relatându-și și reluându-și bucăți de viață ca pentru sine, explicând, revizitând pentru contexte diferite, evaluând transformări și efecte, dar mai ales cauze.
Repet, însă: abia acum am priceput că da, poate fi greu de digerat dacă nu ești pe aceeași lungime de undă ca stil și mai ales ca idei, poate fi tulburător să afli că o femeie folosește sexul drept combustibil pentru scris, de exemplu.
Deseori făceam dragoste ca să fiu constrânsă să scriu. Voiam să găsesc în oboseala, în starea de abandon și singurătate care urmau motive să nu mai aștept nimic de la viață. Speram ca sfârșitul celei mai violente așteptări care există, aceea de a juisa, să îmi dea certitudinea că nu există plăcere mai mare decât cea de a scrie o carte. (pag. 9)
Ce e fascinant la Annie Ernaux, pentru mine, este că parcă nimeni nu s-a întrebat mai frumos decât ea „Cine sunt?” și parcă nimeni nu și-a răspuns mai sincer și mai complex la această întrebare – răspunde excelent în „Fotojurnal”, dar și-n celelalte cărți, zic eu, pentru că observarea minuțioasă a sinelui este pe primul loc în tot ce-am citit până acum de la ea. Explorează abisurile care au făcut-o scriitoare, relațiile care au purtat-o în aceste abisuri (cu sine, dar și cu ceilalți, cum ar fi relația cu părinții, dar și senzațiile „definitive” resimțite, precum rușinea ori dorința de răzbunare).
Dorința de a retrăi totul prin scris cred că-mi este cea mai clară și am intuit-o de la începuturi, înainte să o regăsesc enunțată și-n carte – și nu oricum, ci retrăirea fără durere, iar „asta nu se poate întâmpla decât în scris, prin scris” (pag. 78). Care scris, printre altele, pare să se poată întâmpla atât de natural și din motive surprinzătoare:
Oare pentru că sunt o fugară sau pentru că părinții mei sunt morți nu îmi mai este rușine să scriu orice? Ambele poate. (pag. 87)
Singurul minus pe care-l găsesc acestei cărți: dacă ai și cea mai mică problemă de vedere, deslușirea textului pe fundalul gri închis, marcat cu alte texte sau cu imagini, devine o uriașă provocare.
Toate aceste imagini și senzații cu care trebuie făcut ceva se împletesc într-un text schematic, așa cum ne-a obișnuit deja autoarea. Nu dă explicații suplimentare, nu pare să fie deloc conștientă de existența sau nevoile posibililor cititori – iar eu apreciez acest lucru, simt că primesc acces la gândurile cele mai intime ale cuiva, așa cum sunt ele, fragmentate, neterminate, incorecte, poate nedrepte cu sine. Pentru mine, Annie Ernaux înseamnă patetism fără penibil în atemporalitate, o raritate pe care tocmai de asta o admir și mai mult.
Tocmai mi-am dat seama că am ratat Locul. Evenimentul. Mă scuzați cât galopez până la librărie.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea aici.
Leave a Reply