Castelul din orașul meu, roman scris de Ioana Bâldea Constantinescu și apărut în 2024 la Editura Litera, a fost prima mea întâlnire cu scriitura autoarei, dar totodată și cartea care m-a convins să caut și alte cărți scrise de ea, mai ales Dincolo de portocali.

În Castelul din orașul meu am descoperit un stil de care scriitorii contemporani m-au dezobișnuit, în mare parte; concentrați pe a livra rapid acțiune și a simplifica mesajul, mi-au contaminat și mie așteptările, așa că romanul Ioanei Bâldea Constantinescu a fost cu-atât mai mult o surpriză: e o carte minuțioasă, cu o construcție a frazei de o bogăție și o frumusețe aparte. Am simțit, într-un fel, că a fost scrisă din drag față de scris și de poveste, nu pentru a ajunge mai repede la final, iar detaliul acesta l-am perceput drept un cadou făcut mie, cititorului, în semn de respect pentru timpul și pasiunea mea.

libris.ro

Rezumat

În poveștile împletite de soartă ale unor copii pe care părinții nu și-i doresc și ale unor adulți care devin părinți – ideali și idealizați – în moduri relativ întâmplătoare, timpul și sincronizarea joacă un rol important. Cei pierduți se regăsesc – am putea spune că prea târziu, însă am rata o parte din cheia lecturii. Cei doriți se îndepărtează, chiar dacă parțial din voință proprie, parțial împinși de vremuri.

Totul pe un fundal care „descarcă o tensiune electromagnetică în care încape totul: macroistoria secolelor 19 și 20, ba chiar și primele două decenii din 21, cu literatura & muzica lor, microistoria comunității săsești din Transilvania, microistoria cutremurului bucureștean din 77, câini imaginari și păsări elefant, frați Grimm și neveste Grimm, basme germane și fabule chinezești”, spune Radu Vancu pe coperta a patra.

Recenzie

Narațiunea se construiește lent și miniatural, îmbinând piese care abia spre final conturează povestea mare. Johannes Schell, emigrat din România comunistă, e un singuratic ce devine scriitorul care fascinează întreaga lume:

Am plecat. Eram tânăr și am plecat. L-am mototolit pe Hanno, l-am descoperit pe Johannes. Am emigrat, cum s-ar zice. Am lăsat în urmă ceea ce credeam că e o iubire care nu funcționează și atât. La început asta am crezut, că fuga asta dintr-o lume cunoscută într-una pe care o intuiam mai bună camuflează, în fapt, o respingere amoroasă. Am lăsat în urmă o iubită care nu era iubita mea, o fetiță și un câine imaginar. O mansardă prost încălzită, care avea însă cea mai grozavă lumină din oraș. Am fugit ca vânătorul care se sperie de pădure. De tot ce mișună printre copaci și nu se vede.

Sunt bătrân acum. Ascult Mahler, mă uit pe geam, îmi plimb câinele și scriu despre tânărul care am fost. Care mai sunt, din când în când, încarcerat între oase vechi. Prea vechi. Scriu despre mine de parcă aș fi un altul. (pag. 43)

libhumanitas.ro

M-a surprins că o narațiune-broderie atât de migăloasă poate să abordeze natural teme atât de mari, incomode, chiar grele. De la violența în familie și copiii prea devreme maturizați (Clara cea cu un ochi galben e pedepsită de mamă pentru că a supraviețuit, în vreme ce fratele Hans a murit de mic), la părinți care își urăsc copiii și oameni care devin întâmplător părinți ideali ai celor nedoriți și neiubiți (pe Clara nu o vrea mama, pe Hanno nu-l vrea tatăl).

În cartea Ioanei Bâldea Constantinescu, tații sunt distanți sau absenți („Un tată nu se joacă niciodată cu tine. Un tată te pedepsește, te învață lucruri”, pag. 179) ori sunt de-a dreptul îngrozitori (tatăl lui Hanno îi șantajează familia pentru a o lăsa în pace, cere bani pe care femeile rămase nu îi au doar pentru a le garanta „liniștea” de a-l ști la o distanță sigură). Avem, de asemenea, și părinți care (nu) dau mai departe traume (Hanno e tată pentru o fată care nu e biologic a lui, Clara e un părinte mult mai bun decât au fost ai ei pentru ea).

Sigur că, în comparație cu ce a fost viața Marthei, ce i s-a întâmplat ei nu e mare lucru. Martha a rămas de mică fără mamă, s-a trezit adoptată de familia tatălui natural, pe care nu-l cunoștea, și a visat toată viața că tatăl ei bun e, de fapt, Hanno, care într-o zi o să vină să o ia la el. Și uite că Hanno a venit, doar că nu a venit la timp… Acum e un bătrân micșorat de vârstă pe un pat de spital. Și i-a adus Marthei un câine care poartă numele cățelului ei imaginar. (pag. 232)

Călătoria prin timpuri și printre generații pe care ne-o propune autoarea în Castelul din orașul meu este totodată și o istorie a basmului, cu opriri în viața și opera fraților Grimm (încă n-am apucat să fac research asupra veridicității poveștii de viață a acestora, sunt tare curioasă unde mă va duce lectura), în vreme ce propune o serie de fațete ale abandonului în lumi care se tot schimbă, în case care parcă văd aceleași povești la nesfârșit, deși cei ce le locuiesc sunt într-o permanentă trecere.

Extrem de important e să nu uităm și că acest roman readuce în prim-plan vânzarea sașilor din România către Germania în perioada comunistă, un subiect discutat doar marginal și ocazional la noi, deși mai intens în ultimii ani.


Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.


Dacă recomandările mele de carte ți se potrivesc și îți plac cărțile pe care le descoperi cu ajutorul meu, susține proiectul independent ancazaharia.ro abonându-te pe Patreon. Astfel te înscrii automat și la extragerile lunare pentru premii în cărți.

Facebook Comments