Am fost la Alba Iulia în weekendul 9-11 iulie 2021, acolo unde în același interval au avut loc câteva evenimente al căror concept-cheie comun a fost poezia: Nicu Alifantis și-a lansat volumul între ieri și mâine (poezele, gânduri, licurici) la Biblioteca Județeană „Lucian Blaga” Alba (instituție căreia artistul i-a compus și un imn, pornind de la versuri de-ale lui Blaga), în cadrul Festivalului Internațional „Lucian Blaga”; la Lancrăm s-a decernat Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga” Opera Omnia, acesta ajungând la unul dintre poeții mei preferați, Ion Mureșan (și mi-au dat lacrimile de bucurie când i-a fost anunțat numele, dar am avut ochelari de soare și nu s-a prins nimeni că sunt sensibilă), iar pe esplanada Muzeului Unirii a avut loc a treia ediția a Alba Iulia Stand-up Poetry, acolo unde aproape 30 de tineri și foarte tineri poeți și-au prezentat câteva creații publicului.
Despre Alba Iulia Stand-Up Poetry vreau să vă povestesc din același motiv pentru care scriu doar despre cărțile care-mi plac: dacă am găsit ceva bun, frumos și util, poate chiar impresionant, care poate să bucure și pe alții, de ce să nu spun mai departe despre asta? Dacă ați mai fost pe aici, știți că nu spun degeaba cuvinte de laudă. Ori sunt impresionată și exclam, ori tac și încerc să uit.
Nu pot să nu remarc organizarea evenimentului pentru că de-a lungul timpului am participat, în diferite calități, de organizator sau invitat, la diverse evenimente culturale asemănătoare. Cred că știu cât de greu poate fi să mulțumești orice grup format din mai mult de trei-patru persoane pentru că, oricât te-ai strădui și în ciuda experienței, ceva aparent neînsemnat și cu potențial de a declanșa o catastrofă tot apare. Ei bine, la Stand-Up Poetry nu s-au văzut astfel de neajunsuri, vorbesc în nume propriu și-n cel al câtorva alți poeți cu care am discutat despre incredibila organizare. Dacă a fost ceva ce nu a mers, cum e natural să se fi întâmplat, de altfel, la invitați nu au ajuns lipsurile, dilemele, situațiile-limită, cum nici dinspre public nu am simțit nemulțumiri. Știți momentele acelea cu panică pe care o preia apoi și publicul când „aoleu, nu ne merge microfonul, nu avem destulă apă, a venit ploaia și nu știm unde să mutăm evenimentul”? N-am văzut așa ceva aici și tocmai de aceea remarc buna organizare și naturalețea cu care am simțit că are cineva foarte multă grijă de noi, dar fără a ne sufoca sau constrânge, și tocmai de aceea am simțit că, măcar pe alocuri, Marcel Vișa și Silvan Stâncel, alături de echipă, au făcut un pic de magie, mai ales că e dificil prin definiție să îmbini reușit rigorile unei instituții publice, fie ea și de cultură, cu artistul boem ori rebel.
Diversitatea este un alt fir roșu al Stand-Up Poetry de la Alba: am descoperit câțiva poeți ale căror creații nu-mi erau cunoscute (doar vreo doi, spre bucuria mea de cititor de versuri), am ascultat poeme care-n lectura autorului au sunat complet diferit față de vocea pe care am avut-o în cap în urmă cu luni sau ani, când le-am „cucerit” de prin librărie cărțile care aveau să mă cucerească pe mine, m-a entuziasmat să-i cunosc pe cei pe care-i admiram de la distanță.
Contactul cu publicul (ne)cititor și cu ceilalți poeți este cel puțin la fel de important și probabil cel mai desconsiderat dintre beneficiile unui astfel de eveniment. În adolescența-mi autosuficientă aș fi spus că am nevoie doar de o hârtie, un stilou și izolare ca să scriu. Mulți ani mai târziu, observ câtă nevoie e de contactul cu cei care fac lucruri asemănătoare: un fel de puls luat „concurenței”, „pieței” (insist pe aceste ghilimele, pentru că sunt relative în context personal artistic, sunt sigură că știți asta), un dialog care naște idei și dă răspunsuri la întrebări poate nepuse încă, toate acestea ajută la creștere și la conturarea unei direcții mai clare, a unei perspective mai lucide asupra propriei munci. Cert e că nu sunt multe comunități artistice mari care să ofere susținere la un nivel ridicat și constant, așa că astfel de festivaluri sunt (deocamdată) doar excepții care să dea speranța că „se poate și la noi”, cum observăm de fiecare dată când vedem că și în România merge ceva ce nu funcționa pentru că nu se încercase susținut înainte.
Cred că e nedrept cât de mult ne ferim să afirmăm (sau chiar să recunoaștem) ce nu ne place, de parcă asta ar risca să tulbure niște ape fragile. Când, dimpotrivă, tocmai asta am apreciat la Stand-Up Poetry, faptul că omul obișnuit din public este pus în fața unor bucăți artistice cu care el singur trebuie să-și răspundă dacă rezonează sau nu. E foarte important să știi ce nu îți place și mai ales de ce. Cum e la fel de important să cauți, spre propria dezvoltare și cunoaștere, să vezi ce se întâmplă (cultural, artistic, dar nu numai) și în afara bulei tale, în afara zonei de confort stilistic. E un exercițiu cu miză pe termen lung, fără rezultate imediate, ceea ce-l face și mai greu de dus la bun sfârșit, mai ales când finanțatorii cer, în general, un outcome măsurabil pe loc. Felicitări mai ales celor care, din afara domeniului, au susținut acest eveniment pentru că i-au înțeles relevanța și utilitatea pentru o dezvoltare culturală constantă!
Înregistrarea de la Alba Iulia Stand-Up Poetry, unde s-a dovedit că poezia e vie și trebuie să fie văzută astfel și de consumatorii de cultură, este aici, iar numele tuturor invitaților se regăsesc în eventul de pe Facebook. Știu că și Ramona Boldizsar plănuia să vă povestească despre cum a fost, așa că stați cu ochii pe blogul ei.
(Fotografie reprezentativă articol: Luiza Pop)
Leave a Reply