Amintirile unei nonagenare: Călătoriile mele, scriitorii mei a apărut în 2014 la Editura Humanitas, în colecția de Memorii și Jurnale. Autoarea, Antoaneta Ralian, este unul dintre cei mai de succes traducători ai României, ea semnând în lunga-i carieră peste o sută de traduceri din operele celor mai cunoscuți și apreciați autori britanici și americani.

Cartea are un limbaj foarte inteligent și precis, simplu și deloc pretențios, parcă ales cu grijă, dar sigur natural. Pare că autoarea deține o tehnică prin care reușește să nu intre în foarte multe detalii, dar totuși să spună esențialul, să-ți dea certitudinea că nu ai nevoie de mai mult.

Am avut senzația de „nod în gât” cât am citit; nu neapărat tristețe, dar un fel de copleșire în fața unei astfel de dovezi de femeie puternică, fascinantă; emoție cauzată de admirație, sigur ceea ce simte un credincios care vede o icoană lăcrimând sau înfăptuind minuni de netăgăduit. Antoaneta Ralian descrie o viață aberant de frumoasă și interesantă, aș vrea să văd sau să aud un pasionat de literatură care ar refuza să se mândrească cu așa ceva.

Autoarea are un optimism nebun; de exemplu, când trebuie să plece din Israel către Grecia, crezând că drumul e 25$, nu 250$, cum era de fapt; situația e la limită pentru că nu are de ales, nu are bani, dar Universul complotează astfel încât totul să se rezolve. La fel, atunci când în Spania i se fură totul, ea găsește resursele și ironia de a-și cumpăra un ruj, pentru ca măcar ștearsă să nu fie. Acest tip de situații te face să remarci autoironia pe care, pe parcursul cărții, o semnalează drept calitate la numeroși autori străini; da, și la ea este la fel, calitate de netăgăduit.

Eram înconjurați de o compasiune umilitoare și eram nevoită să mă pretez la un gest pe care-l detest la alții: la micul dejun, care era inclus în bilet, făceam și strângeam într-o sacoșă sandviciuri care să ne ajungă pe toată ziua. Din cumpărăturile visate, m-am rezumat la un pieptene, ca să nu umblu ciufulită, și la un ruj, ca să nu arăt lividă. (Cochetăria mai presus de orice). (pag.71)

Folosesc clișeicul „lecție de viață” pentru a descrie povestea Antoanetei Ralian, traducătoarea care i-a întâlnit și s-a împrietenit cu autori ca Iris Murdoch (pe care, cred că nu-i exagerat să o recunosc, o cam venerez – în special pentru Marea, marea, una dintre primele cărți pe care le-am citit în engleză), Salman Rushdie, Kurt Vonnegut, Ted Hughes, Raymond Federman, Amos Oz. De la acesta din urmă a învățat că:

Omul trebuie să facă ceva. Trebuie să se scoale de dimineață și să facă ceva. Acest doing, acțiunea, te face să nu te simți singur, să te simți integrat, implicat, participativ. Ceea ce furnizează mari satisfacții. (pag.128)

Facebook Comments