Într-o zi de la mijloc de săptămână, într-o cafenea mică din București, la o masă din colț, îi pun lui Andrei Lasc întrebări la care nici nu știu sigur dacă vrea să răspundă. Nu știu dacă știe ce să-mi spună, de fapt, de vreme ce și eu am venit la el cum mi-a mărturisit că fac și alții, cerându-i îndrumare pentru diverse aspecte ale vieții pentru care încă n-au găsit răspuns. Deși Andrei nu pretinde vreo clipă că ar fi găsit răspunsurile necesare nici măcar pentru el, asta nu ne împiedică pe noi, ceilalți, să ne uităm ca la un om care a găsit ceva mai mult decât noi, ceilalți, mai ales că am fi tentați să credem asta, având în vedere cartea pe care a publicat-o după călătoriile făcute pe continentul asiatic, 07:07 – Cu sufletul în Est, despre care eu și Dragoș Preutescu am povestit în noua rubrică de pe site, Lectură în dialog.

M-am apucat de citit cartea lui Andrei Lasc la 18:18. La 14:14 mă apuc de transcris interviul. Coincidențe peste tot sau încep să mă îndrept spre ceva? Poate aflăm din discuția cu Andrei.

Înainte de orice altceva, aș vrea să știu ce te-a pus pe drumuri. De ce ai plecat? A fost o decizie bruscă sau ai plănuit totul?
Am plecat din cauza problemelor cu capul. Bine, cu inima, de fapt. Stăteam la Cluj în acea perioadă, eram într-o relație, aveam planuri pentru următoarele sute de ani… Și ca orice lucru care nu mai merge, nu se petrece totul brusc, ci există mici semnale; așa mi-am dat seama că nu mai aveam nici o părere despre nimic, nu mai alegeam nimic și nu știam care îmi erau dorințele. Într-o zi mi-a devenit mai clar că eram absent, nu aveam chef de nimic. Pentru mine, mâncarea este foarte importantă. Dacă te uiți în carte, cred că „mâncare” este cel mai folosit substantiv, după „autobuz”. Iar la Cluj nici să mă ridic din pat ca să mănânc nu mă mai atrăgea. Așa i-am scris unui tip pe care îl știam de pe internet, Brad Florescu (de la tedoo.ro), el mi-a recomandat două retreat-uri, am ales unul dintre ele.

Și așa ai ajuns la silent retreat în Thailanda…
Da, acolo unde dormeam pe un pat dur, ca o masă un pic mai joasă, nu aveam saltea, iar în loc de pernă aveam un buștean scobit acolo unde se pune capul și tăiat drept în partea de jos, să stea fix. Mă trezeam la 4 dimineața, începeam să medităm la 4:30, era beznă și plin de țânțari la ora aceea, frig de nu-mi venea să cred. Meditam cam până pe la 21:00, cu pauze ca la școală; seara nu aveam cină, ci cel mult cacao cu lapte, asta în zilele „norocoase”. Dacă nu, ceai. A fost hardcore.

Schimbarea cum a fost pentru tine? Nu te-ai revoltat împotriva ta, că te-ai pus în situația respectivă?
Ba da, m-am revoltat, mai ales spre final. Pentru că acolo ne băteau la cap cu middle path, dar mă uitam la ce făceau ei și la ce ne puneau pe noi să facem, dar să meditezi de la 4 dimineața la 9 seara nu-mi părea cale de mijloc. Nici măcar călugării nu făceau asta, aveau și momente de spălat, dat cu mătura, gătit… poate că meditează în timp ce curăță morcovi, asta nu știu, dar spre final a fost prea mult pentru mine. M-am revoltat doar împotriva lor, împotriva mea obosisem deja. Mi-a fost greu pentru că nu aveam telefon, nu aveam voie nici cu cărți sau măcar carnețele pe care să scriem.

Ce ai învățat acolo, ceva care să nu fie neapărat important, dar cu care ai rezonat?
Chiar legat de asta, ne spuneau că, atunci când stai într-un oraș, de exemplu, ori îți bipăie WhatsApp-ul, ori sună telefonul, ori stai tu 3 ore pe Instagram, și astfel nu apuci niciodată să îți simți profund stările. Nu apuci să te simți singur și să plângi până nu mai ai ce plânge, pentru ca apoi să îți treacă. Nu apucăm să trăim ceva până la capăt, pentru ca apoi să treacă, ne refugiem în tehnologie și ne facem mai mult rău. Acolo n-ai nici bipuri, nici mail-uri, stai doar tu cu tine și apuci, așa cum am făcut eu, să hiperanalizezi tot. De exemplu, o tipă care stătea în fața mea a strănutat, iar 5 minute mai târziu mi-am dat seama că, de când strănutase, eu n-am făcut decât să o urăsc pentru că arătase lipsă de respect, în primul rând, venind la meditație în pantaloni extrem de scurți și cu tricou cu Guns’n’Roses, că strănutase cu atâta zgomot.

Ai spune despre toată experiența că te-a schimbat? Sau a fost doar un punct de pornire ?
Doar un punct de pornire. Acolo am reținut niște lucruri, abia apoi am început să le înțeleg, oricum parțial. Ca la școală, am înțeles că nu e bine să pui apă în uleiul încins, că așa a zis profa, dar nu scurge bine cartofii înainte să-i pui la prăjit, să vezi atunci ce bine reții să nu mai faci asta. Ei ne tot explicau cum natura e maestru la letting go, ne tot dădeau metafore, ne spuneau cum să nu te atașezi de carieră, cum să nu te enervezi, să nu te simți legat de planuri, de oameni și mai ales de planurile pe care ți le-ai făcut tu cu oamenii. Dar abia acum înțeleg că toată călătoria a fost modul în care am deprins partea teoretică, acum viața mă testează practic. Și încă mai dau chix în anumite privințe, dar mi-am dat seama că până și asta e ok. Cum a fost și cu cartea: planul meu era să semnez cu o editură mare.

Și iată că 07:07 e self-published. Cum de ai ajuns la varianta aceasta?
Aveam acest plan, am ținut tare mult de el, dar nu îmi conveneau multe aspecte, de la procentul oferit autorului și până la tipul de hârtie și calitatea copertei. Atunci mi-am dat seama, iar, că ceea ce spunea tătăiță de la silent retreat era adevărat; până la urmă, intenția mea nu era să semnez cu o editură, ci doar să apară cartea la o calitate anume. Deci după ce am plecat de la silent retreat au început să vină „testele”, a trebuit să și aplic acest principiu de letting go.

Dacă ai fi fost la școală, ai fi trecut de proba practică?
Cu 5. Am reușit, după retreat și niște terapie, să-mi dezvolt un observator, să mă văd făcând lucruri. Fără să mă judec, fără să-mi influențeze deciziile, doar un fel de cot amical pe care mi-l dau spunând: „Fii atent ce face ăsta acum, uite cum se atașează iar, ce amuzant o să fie!”

Acum ai putea spune că ai primit niște formule pe care să le aplici cu succes în situații precise? „Dacă se întâmplă A sau B, eu trebuie să acționez așa sau așa”?
Mai degrabă mi-am activat niște senzori și fac diferența între intenție și plan bătut în cuie, îmi dau seama când țin prea mult cu dinții de ceva. De la personajul lui McConaughey dintr-un serial am reținut teoria lui despre un cult obscur: „oamenii ăștia consideră că viața e o spirală”. Ce făceau ei, privind de sus în jos, când ajungeau la următorul nivel, mai sacrificau câte un om. Dând deoparte dimensiunea satanistă, mi-a rămas asta în minte: poate că viața înseamnă cicluri care se repetă și evoluția se întâmplă dacă urci un nivel.

Ce și cum citești?
Eu sunt slow reader și sunt și foarte pretențios. Citesc rar, dar și când mă prinde un autor, cum a fost cu Steinbeck, de exemplu, din opera căruia mi-au mai rămas doar vreo două cărți necitite. Mai intervin cei din jur cu recomandări, cu imperativul „Citește asta!”, dar în general îmi văd de ritmul meu și de cărțile alese de mine. Acum am început cartea Siminei Cernat și am reușit să mă țin de ea pentru că mi se pare foarte interesant cum amândoi am fost cam prin aceleași zone, iar ea, ca femeie, a avut parte de experiențe complet diferite. Îmi imaginam că da, nu te duci pe stradă în costum de baie sau haine transparente, dar nu mă așteptam la vreo diferență dincolo de asta.


Toate fotografiile din acest interviu provin de la Andrei Lasc și pot fi like-uite și pe pagina de Facebook a cărții sale, aici.

Facebook Comments