După anii mei de îndrăgostire perpetuă de Michel Houellebecq, timp în care mi-am hrănit fascinația cu cărțile lui, am ajuns la Anihilare mai ales pentru titlu, că pasiunea mea se mai potolise, însă fără a se răci de tot. Speram ca focul să se reaprindă, așa cum știm din romane și filme despre iubirile din tinerețe, însă primele sute de pagini m-au dezamăgit, enervat și frustrat. După care s-a produs explozia și m-am trezit la final plângând în hohote, cu pisica uimită în brațele mele și cu mesaje trimise tuturor celor cărora le împărtășisem doar opinia inițială. Acum ziceam: uită tot ce am spus de Houellebecq ăsta nou, trebuie să citești cartea!
Anihilare începe ca un thriller cu terorism informatic și parcă prea multe informații tehnice, sterile și nelegate neapărat, cel puțin nu în sensul în care mă așteptam, iar o vreme poți să cazi în capcana de a crede că doar la asta se rezumă romanul de față. Există mize politice, atentate virtuale sau reale, dar fără înverșunarea și incorectitudinea politică pe care autorul ne-a obișnuit să le includă în cărțile sale fără prea mare greutate, fără perdea sau autocenzură. Avem și-acum detalii șocante, dar am simțit distanțarea autorului de personajele cu a căror voce nu se mai identifică în susținerea unor adevăruri pe care, în cărțile de mai demult, le-am fi perceput drept absolute și unice pentru el. O maturizare târzie, am gândit eu despre asta la un moment dat, dar fără a insinua că ar fi opusul unei imaturități anterioare – ci era vorba, mai degrabă, despre teribilismul cu care asociez eu părerile ferme și extremismele, de orice fel, ale vârstelor fragede.
La fel, dimensiunea politică a primei părți a narațiunii mă făcuse să cred că Houellebecq încă are lucruri de spus în direcția asta, că nu ratează ocazii să se răzbune din cuvinte pe sferele politicii (mai ales franceze) cu care se află în dezacord – avem capitole serioase dedicate aparatului de stat, cu scurtături și alegeri, cu aleși și votanți, cu favoruri și verticalitate ocazională, atentate și minoritari, amenințări și pericole ale globalizării, dar și aluzii puțin mascate la toxicitatea reprezentată de familia Le Pen.
Însă din a doua jumătate a romanului Anihilare mi-am schimbat radical (see what I did there?) opinia: sigur mizele au fost, de data aceasta, complet diferite față de tot ce știam și așteptam de la Houellebecq, chiar dacă premisele sunt întrucâtva comune cu cele de la Supunere și Serotonină.
Astfel, cred că fundalul de thriller, terorism și remarci sexiste e baza recognoscibilă pe care autorul își clădește noul eu, reflectat și-n viața reală (sper, dar nu am de unde să știu că teoria mea nu e complet neadevărată), și-n scris. Peste aceste constante se adaugă ce m-a impresionat de fapt: o perspectivă complexă asupra vieții, rareori cu cinism, deseori cu empatie, toleranță și blândețe. Deși personajul ateu (sau agnostic, nu îi e clar nici lui Paul pe alocuri) își argumentează lipsa credinței, iar cele credincioase cad uneori în penibil, nu am mai simțit aceeași pornire împotriva unei tabere anume, ci mai degrabă înțelegere dincolo de convingerile religioase. Iubirea nu este doar trecătoare și motiv de suferințe și înșiruiri jenante, deși încă este izvorul multor rele (moartea lui Aurelien, și viața de cuplu a lui Bruno sunt doar două exemple facile), ci și un sentiment care transcende timpul, rezistă nefericirilor, dă putere și renaște la zeci de ani după moartea ce părea eternă.
Toate aceste lucruri, combinate cu baza sus-amintită, de thriller, și întărită de linii de narațiune care implică și noțiuni medicale ample și relevante pentru același Paul, fac din Anihilare un roman excelent și actual, la fel de complex ca viața însăși, reprezentativ pentru toate viețile „mici” și „medii”, ale oamenilor prea puțin speciali, care își înăbușă rarele momente de fericire și le ascund pe cele dramatice pentru că nu știu și nu vor să se transforme în personajele principale ale propriilor vieți.
Poți să citești noul Houellebecq și ca pe un roman cu multiple ancore în politica din Franța ultimelor decenii, precum și în cea internațională, dar și ca pe o reîntoarcere spre sine, o reevaluare a tot ce mai poate să conteze când datele propriei vieți se schimbă, așa cum se întâmplă în fața inevitabilului și a neașteptatului, la bine și mai ales la rău, în iubire, boală și moarte, singurătate și neputință. Dacă o vezi din ambele perspective, deja te bucuri de o capodoperă a unui scriitor care cred că și-a redescoperit umanitatea prin Anihilare. Eu i-am (re)descoperit-o, cel puțin. Și a meritat fiecare pagină.
Nu trebuie să fiu crezută pe cuvânt; găsești cartea AICI.
Leave a Reply